Predica Papei la Liturghia crismei

Predica Sanctității Sale Papa Francisc
la Liturghia crismei din Joia Mare
Vatican, joi, 28 martie 2013

Iubiți frați și surori,

Cu bucurie celebrez prima Liturghie a Crismei ca Episcopi de Roma. Vă salut pe toți cu afecțiune, îndeosebi pe voi, dragi preoți, care astăzi, ca și mine, amintiți ziua hirotonirii.

Lecturile și Psalmul ne vorbesc despre „unși”: Slujitorul lui Jahve din Isaia, regele David și Isus Domnul nostru. Cei trei au în comun că ungerea pe care o primesc este destinată să ungă poporul fidel al lui Dumnezeu, ai cărui servitori sunt; ungerea lor este pentru cei săraci, pentru cei închiși, pentru cei asupriți… O imagine foarte frumoasă a acestui „a fi pentru” a sfintei crisme este aceea din Psalmul 133: „Este ca untdelemnul de preț pe cap, care coboară pe barbă, pe barba lui Aron, care se prelinge pe marginea veșmintelor sale” (v. 2). Imaginea uleiului care se prelinge, care coboară de la barba lui Aron până la poala veșmintelor sale sacre, este imaginea ungerii sacerdotale care prin intermediul Celui Uns ajunge până la marginile universului reprezentat în veșmintele.

Veșmintele sacre ale Marelui Preot sunt bogate în simbolisme; unul dintre ele este acela al numelor fiilor lui Israel imprimate pe pietrele de onix care împodobeau partea din spate a efodului de la care provine casula noastră actuală: șase deasupra pietrei din partea dreaptă și șase deasupra celei din partea stângă (cf. Ex 28,6-14). Și în pieptar erau imprimate numele celor douăsprezece triburi ale lui Israel (cf. Ex 28,21). Asta înseamnă că preotul celebrează luând pe umerii săi poporul încredințat lui și purtând numele lor imprimate în inimă. Când ne îmbrăcăm cu umila noastră casula, poate să ne facă bine să simțim pe umeri și în inimă greutatea și chipul poporului nostru credincios, al sfinților noștri și al martirilor noștri, care în acest timp sunt așa de mulți!

De la frumusețea a ceea ce este liturgic, care nu este simplu ornament și gust pentru stindarde, ci prezență a gloriei Dumnezeului nostru care strălucește în poporul său viu și întărit, să trecem acum să privim la acțiunea. Uleiul prețios care unge capul lui Aron nu se limitează să parfumeze persoana sa, ci se prelinge și ajunge la „periferii”. Domnul va spune clar aceasta: ungerea sa este pentru cei săraci, pentru cei închiși, pentru cei bolnavi și pentru cei care sunt triști și singuri. Ungerea, iubiți frați, nu este pentru a ne parfuma pe noi înșine și cu atât mai puțin ca să o păstrăm într-o sticluță, pentru că uleiul ar deveni rânced… și inima amară.

Preotul bun se recunoaște din modul cum este uns poporul său; aceasta este o dovadă clară. Atunci când oamenii noștri sunt unși cu ulei de bucurie se observă asta: de exemplu, când se iese de la Liturghie cu chipul celui care a primit o veste bună. Oamenilor noștri le este pe plac Evanghelia predicată cu ungere, le este pe plac atunci când Evanghelia pe care o predicăm ajunge la viața lor zilnică, atunci când coboară ca uleiul lui Aron până la marginile realității, atunci când luminează situațiile limită, „periferiile” unde poporul fidel este mai expus invaziei celor care vor să prăduiască credința sa. Oamenii ne mulțumesc pentru că simt că ne-am rugat cu realitățile vieții lor de fiecare zi, cu suferințele lor și bucuriile lor, cu neliniștile lor și speranțele lor. Și atunci când simt că parfumul Celui Uns, al lui Cristos, ajunge prin intermediul nostru, sunt încurajați să ne încredințeze tot ceea ce doresc să ajungă la Domnul: „rugați-vă pentru mine, părinte, pentru că am această problemă”, „binecuvântați-mă, părinte”, „rugați-vă pentru mine”, sunt semnul că ungerea a ajuns la poala mantiei, pentru că este transformată în implorare, implorare a Poporului lui Dumnezeu. Când suntem în această relație cu Dumnezeu și cu Poporul său și harul trece prin intermediul nostru, atunci suntem preoți, mediatori între Dumnezeu și oameni. Ceea ce intenționez să subliniez este că trebuie să reînsuflețim mereu harul și să intuim în orice cerere, uneori inoportună, uneori pur materială sau chiar banală – dar este așa numai aparent, dorința oamenilor noștri de a fi unși cu uleiul parfumat, pentru că știe că noi îl avem. A intui și a simți, așa cum a simțit Domnul neliniștea plină de speranță a femeii care suferea de hemoragie atunci când a atins poala mantiei sale. Acest moment al lui Isus, în mijlocul oamenilor care-l înconjurau din toate părțile, întrupează toată frumusețea lui Aron îmbrăcat preoțește și cu uleiul care coboară pe veșmintele sale. Este o frumusețe ascunsă care strălucește numai pentru acei ochi plini de credință ai femeii care suferea de hemoragie. Totuși, discipolii înșiși – viitori preoți – nu reușesc să vadă, nu înțeleg: în „periferia existențială” văd numai superficialitatea mulțimii care se adună din toate părțile ajungând să-l sufoce pe Isus (cf. Lc 8,42). Dimpotrivă, Domnul simte forța ungerii divine care ajunge la poalele mantiei sale.

Așa trebuie să ieșim ca să experimentăm ungerea noastră, puterea sa și eficacitatea sa răscumpărătoare: în „periferii” unde este suferință, unde este sânge vărsat, unde este orbire care dorește să vadă, unde sunt prizonieri ai atâtor stăpâni răi. Mai precis nu-l întâlnim pe Domnul în autoexperiențele sau în introspecțiile repetate: cursurile de auto-ajutor în viață pot să fie utile, însă a trăi viața noastră sacerdotală trecând de la un curs la altul, din metodă în metodă, ne face să devenim pelagieni, să minimalizăm puterea harului, care se activează și crește în măsura în care, cu credință, ieșim să ne dăm pe noi înșine și să dăm Evanghelia altora, să dăm puțina ungere pe care o avem celor care nu au absolut nimic.

Preotul care iese puțin din el însuși, care unge puțin – nu spun „deloc” pentru că, slavă lui Dumnezeu, oamenii ne fură ungerea – pierde ceea ce este mai bun din poporul nostru, ceea ce este capabil să activeze partea cea mai profundă a inimii sale prezbiterale. Cel care nu iese din el însuși, în loc să fie mediator, devine puțin câte puțin un intermediar, un gestionar. Cu toții cunoaștem diferența: intermediarul și gestionarul „au deja plata lor” și de vreme ce nu pun în joc propria piele și propria inimă, nu primesc o mulțumire afectuoasă, care se naște din inimă. Exact de aici derivă insatisfacția unora care ajung să fie triști, preoți triști, și transformați într-un soi de colecționari de antichități sau de noutăți, în loc să fie păstori cu „mirosul oilor” – asta vă cer: fiți păstori cu „mirosul oilor”, care să miroase așa -; în loc să fie păstori în mijlocul propriei turme și pescari de oameni. Este adevărat că așa-zisa criză de identitate sacerdotală ne amenință pe toți și ajunge la o criză de civilizație; însă, dacă știm să doborâm valul său, noi vom putea înainta în larg în numele Domnului și să aruncăm năvoadele. Este bine că realitatea însăși ne face să mergem acolo unde ceea ce suntem prin har apare clar ca har pur, în această mare a lumii actuale unde are valoare numai ungerea – și nu funcția -, și sunt rodnice năvoadele aruncate numai în numele Celui în care noi am avut încredere: Isus.

Iubiți credincioși, fiți aproape de preoții voștri cu afecțiunea și cu rugăciunea pentru ca să fie mereu Păstori după inima lui Dumnezeu.

Dragi preoți, Dumnezeu Tatăl să reînnoiască în noi Duhul sfințeniei cu care am fost unși, să-l reînnoiască în inima noastră în așa fel încât ungerea să ajungă la toți, chiar și la „periferii”, acolo unde poporul nostru credincios îl așteaptă și-l apreciază mai mult. Lumea noastră să ne simtă discipoli ai Domnului, să simtă că suntem îmbrăcați cu numele lor, că nu căutăm altă identitate; și să poată primi prin cuvintele și faptele noastre acest untdelemn al bucuriei pe care ni l-a adus Isus, Cel Uns. Amin.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 28.03.2013
Publicarea pe acest sit: 29.03.2013
Etichete: ,

Lasă un răspuns