Predica Papei la Liturghia crismei

Predica Sanctității Sale Papa Benedict al XVI-lea
la Liturghia crismei din Joia Mare
Vatican, joi, 5 aprilie 2012

Iubiți frați și surori,

La această Sfântă Liturghie gândurile noastre se întorc la ceasul în care Episcopul, prin impunerea mâinilor și prin rugăciune, ne-a introdus în preoția lui Isus Cristos, așa încât să fim „consacrați în adevăr” (In 17,19), așa cum Isus, în Rugăciunea sa sacerdotală, a cerut pentru noi de la Tatăl. El însuși este Adevărul. Ne-a consacrat, adică ne-a încredințat pentru totdeauna lui Dumnezeu, pentru ca, pornind de la Dumnezeu și în vederea Lui, să-i putem sluji pe oameni. Dar suntem consacrați și în realitatea vieții noastre? Suntem oameni care acționează pornind de la Dumnezeu și în comuniune cu Isus Cristos? Cu această întrebare Domnul stă în fața noastră și noi stăm în fața Lui. „Vreți să vă uniți mai intim cu Domnul Isus Cristos și să vă conformați Lui, renunțând la voi înșivă și să reînnoiți promisiunile, confirmând angajamentele sacre pe care le-ați asumat cu bucurie în ziua hirotonirii?”. După această omilie, așa îi voi întreba în mod singular pe fiecare dintre voi și pe mine însumi. Cu aceasta se exprimă îndeosebi două lucruri: este cerută o legătură interioară, ba chiar o conformare cu Cristos, și în aceasta în mod necesar o depășire a noastră înșine, o renunțare la ceea ce este numai al nostru, la atât de clamata autorealizare. Este cerul ca noi, ca eu să nu revendic viața mea pentru mine însumi, ci să o pun la dispoziția altuia – a lui Cristos. Ca să nu întreb: ce câștig am eu?, ci mai degrabă: ce anume pot să dau eu pentru El și astfel pentru alții? Sau și mai concret: cum trebuie să se realizeze această conformare cu Cristos, care nu domină, ci slujește; nu ia, ci dă – cum trebuie să se realizeze în situația adesea dramatică a Bisericii de astăzi? Recent, un grup de preoți dintr-o țară europeană a publicat un apel la neascultare, aducând în același timp și exemple concrete ale modului în care se poate exprima această neascultare, care ar trebui să ignore chiar și decizii definitive ale Magisteriului – de exemplu în problema referitoare la hirotonirea femeilor, cu privire la care fericitul Papă Ioan Paul al II-lea a declarat în manieră irevocabilă că Biserica, în această privință, nu a avut nici o autorizare din partea Domnului. Neascultarea este o cale pentru a reînnoi Biserica? Vrem să credem în autorii acestui apel atunci când afirmă că sunt determinați de grija față de Biserică; că sunt convinși că trebuie să se înfrunte încetineala Instituțiilor cu mijloace drastice pentru a deschide căi noi – pentru a readuce Biserica la înălțimea din ziua de azi. Însă neascultarea este cu adevărat o cale? Se poate percepe în aceasta ceva din conformarea cu Cristos, care este fundamentul oricărei reînnoiri adevărate, sau nu mai degrabă numai stimulentul disperat de a face ceva, de a transforma Biserica după dorințele noastre și după ideile noastre?

Dar să nu simplificăm prea mult problema. Cristos oare nu a corectat tradițiile umane care amenințau să sufoce cuvântul și voința lui Dumnezeu? Da, a făcut asta, pentru a trezi din nou ascultarea față de adevărata voință a lui Dumnezeu, față de cuvântul său mereu valabil. Lui îi stătea la inimă tocmai adevărata ascultare, împotriva arbitrului omului. Și să nu uităm: El era Fiul, cu autoritate și responsabilitate singulare de a dezvălui voința autentică a lui Dumnezeu, pentru a deschide astfel drumul cuvântului lui Dumnezeu spre lumea păgânilor. Și în sfârșit: El a concretizat mandatul său cu propria ascultare și umilință până la Cruce, făcând astfel credibilă misiunea sa. Nu voința mea, ci a ta: acesta este cuvântul care îl revelează pe Fiul, umilința sa și în același timp divinitatea sa, și ne indică drumul.

Să ne lăsăm întrebați încă o dată: oare cu aceste considerații de fapt este apărat imobilismul, înțepenirea tradiției? Nu. Cel care privește la istoria din perioada post-conciliară, poate recunoaște dinamica adevăratei reînnoiri, care adesea a asumat forme neașteptate în mișcări pline de viață și care face aproape tangibile vivacitatea inepuizabilă a Bisericii, prezența și acțiunea eficace a Duhului Sfânt. Și dacă privim la persoanele din care au apărut și apar aceste fluvii proaspete de viață, vedem și faptul că pentru o nouă rodnicie este nevoie să fim plini de bucuria credinței, de radicalitatea credinței, de dinamica speranței și de forța iubirii.

Dragi prieteni, rămâne clar că această conformare cu Cristos este fundamentul și baza oricărei reînnoiri. Dar poate că figura lui Cristos ne apare uneori prea înaltă și prea mare, pentru a putea îndrăzni să luăm măsurile de la El. Domnul știe asta. Pentru aceasta s-a îngrijit de „traduceri” în ordini de măreție mai accesibile și mai apropiate de noi. Tocmai pentru acest motiv, Paul fără timiditatea a spus comunităților sale: imitați-mă pe mine, dar eu îi aparțin lui Cristos. El era pentru credincioșii săi o „traducere” a stilului de viață al lui Cristos, pe care ei o puteau vedea și la care puteau adera. Pornind de la Paul, de-a lungul întregii istorii au existat încontinuu aceste „traduceri” ale vieții lui Isus în figuri istorice vii. Noi preoții putem să ne gândim la o mare ceată de preoți sfinți, care ne preced pentru a ne indica drumul: începând de la Policarp de Smirna și Ignațiu de Antiohia prin marii Păstori cum ar fi Ambroziu, Augustin și Grigore cel Mare, până la Ignațiu de Loyola, Carol Borromeu, Ioan Maria Vianney, până la preoții martiri din secolul al XX-lea, și, în sfârșit, până la Papa Ioan Paul al II-lea care, în acțiune și în suferință ne-a fost exemplu în conformarea cu Cristos, ca „dar și mister”. Sfinții ne arată cum funcționează reînnoirea și cum putem să fim în slujba ei. Și ne lasă să înțelegem și că Dumnezeu nu privește la marile numere și la succesele exterioare, ci repurtează victoriile sale în semnul umil al grăuntelui de muștar.

Dragi prieteni, aș vrea să ating pe scurt încă două cuvinte-cheie ale reînnoirii promisiunilor sacerdotale, care ar trebui să ne inducă să reflectăm în acest ceas al Bisericii și al vieții noastre personale. Există înainte de toate amintirea faptului că suntem – așa cum se exprimă Paul – „administratorii tainelor lui Dumnezeu” (1Cor 4,1) și că ne revine slujirea învățăturii, munus docendi, care este o parte din această administrare a tainelor lui Dumnezeu, în care El ne arată fața sa și inima sa, pentru a ni se dărui pe sine însuși. La întâlnirea Cardinalilor cu ocazia recentului Consistoriu, diferiți Păstori, pe baza experienței lor, au vorbit despre un analfabetism religios care se răspândește în mijlocul societății noastre așa de inteligente. Elementele fundamentale ale credinței, pe care în trecut le cunoștea orice copil, sunt tot mai puțin cunoscute. Însă pentru a putea trăi și iubi credința noastră, pentru a-l putea iubi pe Dumnezeu, deci a deveni capabili să-l ascultăm în mod corect, trebuie să știm ce anume ne-a spus Dumnezeu; rațiunea noastră și inima noastră trebuie să fie atinse de cuvântul său. Anul Credinței, amintirea deschiderii Conciliului al II-lea din Vatican în urmă cu 50 de ani, trebuie să fie pentru noi o ocazie de a vesti mesajul credinței cu zel nou și bucurie nouă. Îl găsim desigur în mod fundamental și primar în Sfânta Scriptură, pe care nu o vom citi și medita niciodată suficient. Dar în aceasta noi toți experimentăm că avem nevoie de ajutor pentru a o transmite corect în prezent, pentru ca să atingă cu adevărat inima noastră. Acest ajutor îl găsim în primul rând în cuvântul Bisericii care învață: textele Conciliului al II-lea din Vatican și Catehismul Bisericii Catolice sunt instrumentele esențiale care ne indică în mod autentic ceea ce Biserica crede pornind de la Cuvântul lui Dumnezeu. Și desigur face parte din asta și tot tezaurul documentelor pe care Papa Ioan Paul al II-lea ni l-a dăruit și care este încă departe de a fi exploatat până la capăt.

Orice vestire a noastră trebuie să se măsoare după cuvântul lui Isus Cristos: „Învățătura mea nu este a mea” (In 7,16). Nu vestim teorii și opinii private, ci credința Bisericii ai cărei servitori suntem. Însă acest lucru nu trebuie să însemne desigur ca eu să nu susțin această învățătură cu toată ființa mea și să nu fiu puternic ancorat în ea. În acest context îmi vine mereu în minte cuvântul sfântului Augustin: Și ce anume este atât de mult al meu cât eu însumi? Ce anume este așa de puțin al meu cât eu însumi? Nu-mi aparțin mie însumi și devin eu însumi tocmai prin faptul că merg dincolo de mine însumi și prin depășirea de mine însumi reușesc să mă inserez în Cristos și în Trupul său care este Biserica. Dacă nu ne vestim pe noi înșine și dacă în interior am devenit una cu Acela care ne-a chemat ca mesageri ai săi așa încât suntem plăsmuiți de credință și o trăim, atunci predica noastră va fi credibilă. Nu-mi fac reclamă mie însumi, ci mă dăruiesc pe mine însumi. Parohul de Ars nu era un înțelept, un intelectual, știm asta. Dar cu vestirea sa a atins inimile oamenilor, pentru că el însuși fusese atins în inimă.

Ultimul cuvânt-cheie la care aș vrea să mă mai refer se numește zel pentru suflete (animarum zelus). Este o expresie demodată care astăzi aproape că nu mai este folosită. În unele locuri, cuvântul suflet este considerat chiar un cuvânt interzis, pentru că – se spune – ar exprima un dualism între trup și suflet, împărțind omul în mod greșit. Desigur omul este o unitate, destinată cu trupul și sufletul pentru veșnicie. Dar asta nu poate să însemne că nu mai avem un suflet, un principiu constitutiv care garantează unitatea omului în viața sa și dincolo de moartea sa pământească. Și ca preoți desigur ne preocupăm de omul întreg, chiar și de necesitățile sale fizice – de cei înfometați, de cei bolnavi, de cei fără casă. Totuși noi nu ne preocupăm numai de trup, dar chiar și de necesitățile sufletului omului: de persoanele care suferă datorită încălcării dreptului sau datorită unei iubiri distruse; de persoanele care se află în întuneric cu privire la adevăr; care suferă datorită lipsei de adevăr și de iubire. Ne preocupăm de mântuirea oamenilor cu trup și suflet. Și ca preoți ai lui Isus Cristos, facem asta cu zel. Persoanele nu trebuie niciodată să aibă senzația că noi îndeplinim în mod conștiincios orarul nostru de muncă, dar înainte și după aparținem numai nouă înșine. Un preot nu-și aparține niciodată sieși. Persoanele trebuie să perceapă zelul nostru, prin care dăm o mărturie credibilă pentru Evanghelia lui Isus Cristos. Să-l rugăm pe Domnul să ne umple cu bucuria mesajului său, pentru ca să putem sluji cu zel bucuros adevărul său și iubirea sa. Amin.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 05.04.2012
Publicarea pe acest sit: 05.04.2012
Etichete: ,

Lasă un răspuns