Predica Papei la Liturghia crismei

Predica Sanctității Sale Papa Benedict al XVI-lea
la Liturghia crismei din Joia Mare
Vatican, joi, 1 aprilie 2010

Iubiți frați și surori!

Centrul cultului Bisericii este sacramentul. Sacrament înseamnă că în primul rând nu noi oamenii facem ceva, ci Dumnezeu cu anticipație ne vine în întâmpinare cu acțiunea lui, ne privește și ne conduce către el. și există încă ceva singular: Dumnezeu ne atinge prin intermediul realităților materiale, prin darurile creației pe care el le asumă în slujba sa, făcând din ele instrumente ale întâlnirii dintre noi și el însuși. Sunt patru elemente ale creației cu care este construit cosmosul sacramentelor: apa, pâinea de grâu, vinul și uleiul de măsline. Apa ca element fundamental și condiție fundamentală a oricărei vieți este semnul esențial al actului în care, la Botez, se devine creștini, al nașterii la viața nouă. În timp ce apa este elementul vital în general și deci reprezintă accesul comun al tuturor la noua naștere ca și creștini, celelalte trei elemente aparțin culturii din ambientul mediteranean. Ele fac trimitere astfel la ambientul istoric concret în care s-a dezvoltat creștinismul. Dumnezeu a acționat într-un loc bine determinat al pământului, a făcut într-adevăr istorie cu oamenii. Aceste trei elemente, pe de o parte, sunt daruri ale creației și, pe de altă parte, sunt totuși și indicații ale locurilor istoriei lui Dumnezeu cu noi. Sunt o sinteză între creație și istorie: daruri ale lui Dumnezeu care ne leagă mereu cu acele locuri din lume, în care Dumnezeu a voit să acționeze cu noi în timpul istoriei, să devină unul dintre noi.

În aceste trei elemente există din nou o gradație. Pâinea face trimitere la viața zilnică. Este darul fundamental al vieții zi de zi. Vinul face trimitere la sărbătoare, la gustul deosebit al creației, în care, în același timp, se poate exprima în mod special bucuria celor răscumpărați. Uleiul de măsline are o semnificație amplă. Este hrană, este medicament, dă frumusețe, antrenează pentru luptă și dăruiește vigoare. Regii și preoții sunt unși cu ulei, care astfel este semn de demnitate și de responsabilitate, precum și de forță care vine de la Dumnezeu. În numele nostru „creștini” este prezent misterul uleiului. De fapt, cuvântul „creștini”, cu care discipolii lui Cristos sunt numiți deja la începutul Bisericii care provenea din păgâni, derivă de la cuvântul „Cristos” (cf. Fap 11,20-21) – traducerea greacă a cuvântului „Mesia”, care înseamnă „Uns”. A fi creștini înseamnă: a proveni de la Cristos, a aparține lui Cristos, Unsului lui Dumnezeu, Celui căruia Dumnezeu i-a dăruit regalitatea și preoția. Înseamnă a aparține Celui pe care însuși Dumnezeu l-a uns – nu cu un ulei material, ci cu Acela care este reprezentat de ulei: cu Duhul său Sfânt. Uleiul de măsline este astfel în mod cu totul deosebit simbol al întrepătrunderii Omului Isus din partea Duhului Sfânt.

La Liturghia Crismei din Joia Sfântă uleiurile sfinte stau în centrul acțiunii liturgice. Sunt consacrate în catedrală de către episcop pentru tot anul. Exprimă astfel și unitatea Bisericii, garantată de Episcopat, și fac trimitere la Cristos, adevăratul „păstor și păzitor al sufletelor noastre”, așa cum îl numește sfântul Petru (cf. 1Pt 2,25). Și, în același timp, țin împreună întregul an liturgic, ancorat de misterul Joii Sfinte. În sfârșit, fac trimitere la Grădina Măslinilor, în care Isus a acceptat în interior Pătimirea sa. Grădina Măslinilor este însă și locul din care el s-a înălțat la Tatăl, este deci locul răscumpărării: Dumnezeu nu l-a lăsat pe Isus în moarte. Isus trăiește pentru totdeauna la Tatăl, și tocmai pentru aceasta este omniprezent, mereu lângă noi. Acest dublu mister al Grădinii Măslinilor este și mereu „activ” în uleiul sacramental al Bisericii. În patru sacramente uleiul este semn al bunătății lui Dumnezeu care ne atinge: la Botez, la Mir ca sacrament al Duhului Sfânt, în diferitele grade ale sacramentului Preoției și, în sfârșit, la Ungerea bolnavilor, în care uleiul ne este oferit, pentru a spune așa, ca medicament al lui Dumnezeu – așa cum medicamentul care acum ne face siguri de bunătatea lui, trebuie să ne întărească și să ne consoleze, dar care, în același timp, dincolo de momentul bolii, face trimitere la vindecarea definitivă, la înviere (cf. Iac 5,14). Astfel uleiul, în diferitele sale forme, ne însoțește de-a lungul întregii vieți: începând de la catecumenat și de la Botez până în momentul în care ne pregătim pentru întâlnirea cu Dumnezeul Judecător și Mântuitor. În sfârșit, Liturghia Crismei, în care semnul sacramental al uleiului ne este prezentat ca limbaj al creației lui Dumnezeu, ni se adresează, în mod deosebit, nouă preoților: ea ne vorbește despre Cristos, pe care Dumnezeu l-a uns Rege și Preot – despre el care ne face părtași de preoția sa, de „ungerea” sa, în hirotonirea noastră sacerdotală.

Aș vrea deci să încerc să explic tot pe scurt misterul acestui sfânt semn în referința sa esențială la vocația sacerdotală. În etimologii populare s-a legat, deja în antichitate, cuvântul grec „elaion” – ulei – cu cuvântul „eleos” – milostivire. De fapt, în diferitele Sacramente, uleiul consacrat este mereu semn al milostivirii lui Dumnezeu. Ungerea pentru preoție înseamnă de aceea mereu și misiunea de a duce oamenilor milostivirea lui Dumnezeu. În candela vieții noastre n-ar trebui să lipsească niciodată uleiul milostivirii. Să ni-l procurăm mereu din timp de la Domnul – în întâlnirea cu Cuvântul său, în primirea sacramentelor, în rămânerea în rugăciune la el.

Prin istoria porumbelului cu ramura de măslin, care vestea sfârșitul potopului și astfel noua pace a lui Dumnezeu cu lumea oamenilor, nu numai porumbelul, ci și ramura de măslin și uleiul însuși au devenit simbol al păcii. Creștinilor din primele secole le plăcea să împodobească mormintele răposaților lor cu coroana victoriei și cu ramura de măslin, simbol al păcii. Știau că Isus Cristos a învins moartea și că răposații lor se odihneau în pacea lui Cristos. Se știau, ei înșiși, așteptați de Cristos, care le promisese pacea pe care lumea nu este în stare să o dea. Își aminteau că primul cuvânt al Celui Înviat adresat discipolilor săi a fost: „Pace vouă!” (In 20,19). El însuși poartă, ca să spunem așa, ramura de măslin, introduce pacea sa în lume. Vestește bunătatea mântuitoare a lui Dumnezeu. El este pacea noastră. Deci creștinii ar trebui să fie persoane de pace, persoane care recunosc și trăiesc misterul Crucii ca mister al reconcilierii. Cristos nu învinge prin sabie, ci prin intermediul Crucii. Învinge depășind ura. Învinge prin forța iubirii sale mai mari. Crucea lui Cristos exprimă „nu”-ul spus violenței. Și tocmai așa ea este semnul victoriei lui Dumnezeu, care vestește noua cale a lui Isus. Cel suferind a fost mai puternic decât deținătorii puterii. În autodăruirea pe Cruce, Cristos a învins violența. Ca preoți suntem chemați să fim, în comuniunea cu Isus Cristos, oameni de pace, suntem chemați să ne opunem violenței și să ne încredem în puterea mai mare a iubirii.

Aparține simbolismului uleiului și faptul că el ne face puternici pentru luptă. Asta nu contrastează cu tema păcii, ci este o parte a ei. Lupta creștinilor consta și constă nu în folosirea violenței, ci în faptul că ei erau și încă sunt gata să sufere pentru bine, pentru Dumnezeu. Constă în faptul că creștinii, ca buni cetățeni, respectă dreptul și fac ceea ce este drept și bun. Constă în faptul că refuză să facă ceea ce în orânduirile juridice în vigoare nu este drept, ci nedreptate. Lupta martirilor consta în „nu”-ul lor concret spus nedreptății: respingând participarea la cultul idolatric, la adorarea împăratului, au refuzat să se plece în fața falsității, în fața adorării persoanelor umane și a puterii lor. Cu „nu”-ul lor spus falsității și tuturor consecințelor sale au înălțat puterea dreptului și a adevărului. Astfel au slujit adevărata pace. Și astăzi este important pentru creștini să urmeze dreptul, care este fundamentul păcii. Și astăzi este important pentru creștini să nu accepte o nedreptate care este ridicată la rang de drept – de exemplu, când e vorba de uciderea pruncilor nevinovați încă nenăscuți. Tocmai așa slujim pacea și tocmai așa mergem pe urmele lui Isus Cristos, despre care sfântul Petru spune: „Insultat fiind, nu a răspuns la insultă, suferind, nu amenința, ci s-a dat pe sine în mâna celui care judecă cu dreptate. El însuși, pe lemn, a purtat păcatele noastre în trupul său pentru ca noi, murind pentru păcate, să trăim pentru dreptate” (1Pt 2,23 ș.u.).

Părinții Bisericii erau fascinați de un cuvânt din Psalmul 45 (44) – conform tradiției Psalmul nupțial al lui Solomon – care era recitit de creștini ca Psalm pentru nunta noului Solomon, Isus Cristos, cu Biserica sa. Acolo se spune Regelui, Cristos: „Ai iubit dreptatea și ai urât fărădelegea; de aceea, te-a uns Dumnezeu, Dumnezeul tău cu untdelemnul bucuriei ca pe nimeni altul dintre semenii tăi” (v. 8). Ce este acest untdelemn al bucuriei cu care a fost uns adevăratul Rege, Cristos? Sfinții Părinți nu aveau nici o îndoială în această privință: untdelemnul bucuriei este însuși Duhul Sfânt, care a fost revărsat asupra lui Isus Cristos. Duhul Sfânt este bucuria care vine de la Dumnezeu. De la Isus această bucurie se revarsă asupra noastră în Evanghelia sa, în vestea cea bună că Dumnezeu ne cunoaște, că el este bun și că bunătatea lui este o putere mai presus de toate puterile; că noi suntem voiți și iubiți de el. bucuria este rod al iubirii. Untdelemnul bucuriei, care a fost revărsat asupra lui Cristos și de la el vine la noi, este Duhul Sfânt, darul iubirii care ne face bucuroși de existență. Deoarece îl cunoaștem pe Cristos și în Cristos pe Dumnezeu, știm că este ceva bun a fi om. Este ceva bun a trăi, pentru că suntem iubiți. Pentru că însuși adevărul este bun.

În Biserica antică uleiul consacrat a fost considerat, în mod deosebit, ca semn al prezenței Duhului Sfânt, care pornind de la Cristos ni se comunică nouă. el este uleiul bucuriei. Această bucurie este ceva diferit de distracție sau de veselia exterioară pe care societatea modernă și le dorește. Distracția, în locul său corect, este desigur ceva bun și plăcut. Este bine să putem râde. Însă distracția nu e totul. Este numai o mică parte din viața noastră, și acolo unde ea vrea să fie totul devine o mască în spatele căreia se ascunde disperarea sau cel puțin îndoiala dacă viața este într-adevăr bună, sau dacă n-ar fi mai bine poate să nu existăm în loc să existăm. Bucuria, care de la Cristos ne vine în întâmpinare, este diferită. Ea ne dă veselia, e adevărat, dar cu siguranță poate să meargă împreună și cu suferința. Ne dă capacitatea de a suferi și, în suferință, să rămânem totuși intim bucuroși. Ne dă capacitatea de a împărtăși suferința altuia și astfel să facem perceptibilă, în disponibilitatea reciprocă, lumina și bunătatea lui Dumnezeu. Mi face mereu să reflectez relatarea din Faptele Apostolilor conform căreia Apostolii, după ce Sinedriul a poruncit să fie biciuiți, erau „bucuroși pentru că au fost învredniciți să îndure batjocură pentru numele lui Isus” (Fap 5,41). Cine iubește este gata să sufere pentru cel iubit și din cauza iubirii față de el și tocmai așa experimentează o bucurie mai profundă. Bucuria martirilor era mai puternică decât chinurile la care erau supuși. Această bucurie, la sfârșit, a învins și i-a deschis lui Cristos porțile istoriei. Ca preoți, noi suntem – așa cum spune sfântul Paul – „colaboratori ai bucuriei voastre” (2Cor 1,24). În rodul măslinului, în uleiul consacrat, ne atinge bunătatea Creatorului, iubirea Răscumpărătorului. Să ne rugăm ca bucuria lui să ne pătrundă tot mai în profunzime și să ne rugăm să fim capabili s-o ducem din nou într-o lume care are nevoie așa de urgentă de bucuria care provine din adevăr. Amin.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 01.04.2010
Publicarea pe acest sit: 01.04.2010
Etichete: , ,

Lasă un răspuns