Predica Papei la Liturghia crismei

Predica Sanctității Sale Papa Benedict al XVI-lea
la Liturghia crismei din Joia Mare
Vatican, joi, 9 aprilie 2009

Iubiți frați și surori

În Cenaclu, în seara de dinaintea Patimilor Sale, Domnul s-a rugat pentru ucenicii Lui reuniți în jurul Său, privind în același timp înainte, spre comunitatea ucenicilor din toate secolele, la „cei care vor crede în Mine prin cuvântul lor” (Ioan 17,20). În rugăciunea pentru ucenicii din toate timpurile El ne-a văzut și pe noi și s-a rugat și pentru noi. Să ascultăm ce anume cere pentru cei Doisprezece și pentru noi toți adunați aici: „Sfințește-i în adevăr; cuvântul Tău este adevăr. După cum m-ai trimis pe Mine în lume, și Eu îi trimit pe ei în lume și pentru ei mă sfințesc pe Mine însumi, ca și ei să fie sfințiți în adevăr” (17,17ss). Domnul cere sfințirea noastră, sfințirea în adevăr. Și ne trimite pentru a continua misiunea Sa. Dar în această rugăciune este un cuvânt care ne atrage atenția, unul care apare mai dificil de înțeles. Isus spune: „Pentru ei mă sfințesc pe Mine însumi”. Ce înseamnă? Isus nu este El oare „Sfântul lui Dumnezeu”, așa cum Petru a mărturisit în ora decisivă la Cafarnaum (Ioan 6,69)? Cum poate acum să se consacre, să se sfințească pe Sine?

Pentru a înțelege aceasta trebuie să clarificăm mai ales ce vor să spună în Biblie cuvintele „sfânt” și „consacrare/sfințire”. „Sfânt” – cu acest cuvânt se descrie înainte de toate natura însăși a lui Dumnezeu, modul Său de a fi cu totul particular, dumnezeiesc, care este propriu numai Lui. El singur este adevăratul și autenticul Sfânt în sensul originar al cuvântului. Orice altă sfințenie derivă de la El, este participare la felul Său de a fi. El este Lumina cea mai pură, Adevărul și Binele fără pată. A consacra ceva sau pe cineva înseamnă deci să dăm lucrul sau persoana în proprietate lui Dumnezeu, să o luăm din ambientul care este al nostru și să o scufundăm în atmosfera Sa, astfel ca să nu mai aparțină lucrurilor noastre, ci să fie în totalitate a lui Dumnezeu. Consacrarea este deci a lua din lume și a da Dumnezeului celui viu. Lucrul sau persoana nu ne mai aparține nouă, și nici măcar ei însăși, ci este cu totul scufundată în Dumnezeu. O astfel de privare de un lucru pentru a-l încredința lui Dumnezeu îl mai numim și sacrificiu: acesta nu va mai fi proprietatea mea, ci proprietatea Lui. În Vechiul Testament, încredințarea unei persoane lui Dumnezeu, adică „sfințirea” sa se identifică cu hirotonirea sacerdotală, și în acest fel se definește și în ce anume constă preoția: este o schimbare de proprietate, un „a fi” luat din lume și dăruit lui Dumnezeu. Astfel se evidențiază acum cele două direcții care fac parte din procesul de sfințire/consacrare. Este o ieșire din contextul vieții mondene – un „a fi pus deoparte” pentru Dumnezeu. Dar tocmai pentru aceasta nu este o segregație. A fi încredințați lui Dumnezeu înseamnă mai degrabă a fi puși să reprezinte pe alții. Preotul este scos din legăturile lumești și dăruit lui Dumnezeu, și tocmai de aceea, plecând de la Dumnezeu, el este disponibil pentru alții, pentru toți. Când Isus spune: „Eu mă sfințesc”, El se face în același timp preot și victimă. De aceea Bultmann pe bună dreptate traduce afirmația „Eu mă consacru” cu „Eu mă sacrific”. Înțelegem noi acum ce se întâmplă când Isus spune: „Eu mă sfințesc pentru ei”? Acesta este actul sacerdotal în care Isus – Omul Isus, care este una cu Fiul lui Dumnezeu – se încredințează Tatălui pentru noi. Este expresia faptului că El este în același timp preot și victimă. Mă consacru – mă sacrific: acest cuvânt abisal, care ne lasă să aruncăm o privire intimă în inima lui Isus Hristos, ar trebui să fie mereu și mereu obiectul reflecției noastre. În el este cuprins întreg misterul răscumpărării noastre. În el este conținut și originea preoției în Biserică.

Numai acum putem să înțelegem până la capăt rugăciunea pe care Domnul a ridicat-o către Tatăl pentru ucenici – pentru noi. ” Consacră-i în adevăr”: aceasta este introducerea apostolilor în preoția lui Isus Hristos, instituirea noii sale preoții pentru comunitatea credincioșilor din toate timpurile. ” Consacră-i în adevăr”: este aceasta adevărata rugăciune de consacrare a apostolilor. Domnul se roagă ca Dumnezeu însuși să îi atragă la Sine, în interiorul sfințeniei Sale. Se roagă ca Dumnezeu să îi sustragă loruși și să îi ia în proprietate Sa, pentru ca, plecând de la El, ei să poată împlini slujirea preoțească pentru lume. Această rugăciune a lui Isus apare de două ori într-o formă puțin modificată. Trebuie în ambele dăți să ascultăm cu multă atenție, pentru a începe să înțelegem cel puțin în mod vag lucrul sublim care se verifică aici. „Consacră-i în adevăr”. Isus adaugă: „Cuvântul Tău este adevăr”. Ucenicii sunt deci atrași în intimitatea lui Dumnezeu prin faptul de a fi scufundați în cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu este, ca să spunem așa, baia care îi purifică, puterea creatoare care îi transformă în a fi ai lui Dumnezeu. Și atunci, cum stau lucrurile în viața noastră? Suntem cu adevărat convinși de cuvântul lui Dumnezeu? Este adevărat că el este hrana din care trăim, mai mult decât pâinea și lucrurile acestei lumi? Îl cunoaștem cu adevărat? Îl iubim? Ne preocupăm în interiorul nostru de acest cuvânt până acolo încât el să pună în mod real o amprentă pe viața noastră și să modeleze gândirea noastră? Sau de fapt gândirea noastră se modelează după ceea ce spun și fac alții? Nu sunt oare de atâtea ori opiniile predominante criteriile după care ne măsurăm? Nu rămânem oare, la sfârșit, în superficialitatea a tot ceea ce, de obicei, se impune omului de astăzi? Ne lăsăm cu adevărat purificați în intimitatea noastră de cuvântul lui Dumnezeu? Friedrich Nietzsche a luat în râs smerenia și ascultarea ca și virtuți servile, prin intermediul cărora oamenii ar fi fost controlați. A pus în locul lor mândria și libertatea absolută a omului. Ei bine, există caricaturi ale unei smerenii greșite și ale unei ascultări greșite, pe care nu vrem să le imităm. Dar există și mândria distructivă și aroganța, care frâng orice comunitate și conduc la violență. Știm noi să învățăm de la Hristos adevărata smerenie, care corespunde adevărului ființei noastre, și acea ascultare, care se supune adevărului, voinței lui Dumnezeu? „Consacră-i în adevăr; cuvântul Tău este adevăr”: acest cuvânt al introducerii în preoție iluminează viața noastră și ne cheamă să devenim mereu și mereu ucenici ai acelui adevăr, care se descoperă în cuvântul lui Dumnezeu.

Cred că în interpretarea acestei fraze putem să mai facem încă un pas. Oare nu a spus Hristos despre El însuși: „Eu sunt adevărul” (cf. Ioan 14,6)? Și oare nu este El însuși Cuvântul viu al lui Dumnezeu, la care se referă fiecare alt cuvânt? Consacră-i în adevăr – aceasta înseamnă deci, în sens profund: fă-i una cu Mine, Hristos. Leagă-i de Mine. Atrage-i în Mine. Într-adevăr, există în ultimă instanță un unic sacerdot al Noii Alianțe, însuși Isus Hristos. În consecință preoția ucenicilor poate să fie numai o participare la preoția lui Isus. Modul nostru de a fi preoți nu este altceva decât un nou mod de a ne uni cu Hristos. În substanță, ea ne este dăruită pentru totdeauna în Sacrament. Dar acest nou sigiliu pus pe ființa noastră poate să devină o condamnare pentru noi dacă viața noastră nu se dezvoltă întrând în adevărul Sacramentului. Promisiunile pe care astăzi le reînnoim spun referitor la aceasta că voința noastră trebuie să fie astfel orientată: „Domino Iesu arctius coniungi et conformari, vobismetipsis abrenuntiantes”. Unirea cu Hristos presupune renunțare. Nu înseamnă să impunem calea noastră și voința noastră, nici să dorim să devenim altcineva, ci că ne abandonăm Lui, oriunde și în orice mod vrea El să se folosească de noi. „Așadar, nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine”, a spus Sfântul Pavel referitor la aceasta (cf. Galateni 2,20). În „da”-ul din hirotonirea preoțească am făcut această renunțare fundamentală la a vrea să fim autonomi, la „autorealizare”. Trebuie însă zi după zi să împlinim acest mare „da” prin multe mici „da”-uri și prin mici renunțări. Acest „da” al micilor pași, care împreună constituie marele „da”, va putea să se realizeze fără amărăciune și fără autocompasiune numai dacă Hristos este cu adevărat centrul vieții noastre. Dacă intrăm într-o adevărată familiaritate cu El. Atunci, într-adevăr, experimentăm în mijlocul renunțărilor – care la început pot să provoace durere – bucuria crescândă a prieteniei cu El, toate micile și câteodată chiar marile semne ale iubirii Sale, pe care ne-o dăruiește în mod continuu. „Cine se leapădă pe sine, se va regăsi.” Dacă îndrăznim să ne pierdem pe noi înșine pentru Domnul, experimentăm cât sunt de adevărate aceste cuvinte.

A fi scufundați în Adevăr, în Hristos – din acest proces face parte rugăciunea, în care ne exercităm prietenia cu El și învățăm să îl cunoaștem, să cunoaștem modul Său de a fi, de a gândi, de a acționa. A te ruga înseamnă a merge în comuniune personală cu Hristos, a așeza în fața Lui viața noastră de zi cu zi, reușitele noastre și falimentele noastre, oboselile noastre și bucuriile noastre – într-un cuvânt a sta în fața Lui. Dar pentru ca aceasta să nu devină o autocontemplare este important să învățăm continuu să ne rugăm rugându-ne cu Biserica. Celebrarea Euharistiei înseamnă a te ruga. Celebrăm Euharistia în mod corect dacă cu gândul nostru și cu ființa noastră intrăm în cuvintele pe care Biserica ni le propune. În ele este prezentă rugăciunea tuturor generațiilor, care ne iau cu ele pe calea către Domnul. Ca preoți, noi suntem cei care, în Celebrarea euharistică, prin rugăciunea lor, deschid calea rugăciunii pentru credincioșii de astăzi. Dacă noi suntem în interior uniți cuvintelor rugăciunii, dacă ne lăsăm ghidați și transformați de ele, atunci și credincioșii găsesc calea către aceste cuvinte. Atunci toți devenim cu adevărat „un singur trup și un singur suflet” cu Hristos.

A fi scufundați în adevărul și astfel în sfințenia lui Dumnezeu – aceasta înseamnă pentru noi și a accepta caracterul exigent al adevărului; a ne opune, în lucrurile marile ca și în cele mici, minciunii, care este prezentă în lume în moduri atât de diferite; a accepta oboseala apărării adevărului, pentru că bucuria Sa cea mai profundă este în noi. Când vorbim despre a fi consacrați în adevăr, nu trebuie nici să uităm că în Isus Hristos adevărul și iubirea sunt un singur lucru. A fi scufundați în El înseamnă a fi scufundați în bunătatea Lui, în iubirea adevărată. Iubirea adevărată nu este ușoară, și poate să fie chiar foarte costisitoare. Ea opune rezistență răului, pentru a aduce omului adevăratul bine. Dacă devenim una cu Hristos, învățăm să îl recunoaștem tocmai în cei suferinzi, în săraci, în cei mici din această lume; atunci devenim persoane care servesc, care recunosc frații și surorile Lui și în ei îl întâlnesc pe El însuși.

„Consacră-i în adevăr” – aceasta este prima parte a cuvântului lui Isus. Dar apoi El adaugă: „Eu mă consacră pe Mine însumi, pentru ca și ei să fie consacrați în adevăr” – adică cu adevărat (Ioan 17,19). Eu cred că această a doua parte are o însemnătate specifică. Există în religiile lumii multiple ritualuri de „sfințire”, de consacrare a unei persoane umane. Dar toate aceste rituri pot să rămână pur și simplu un lucru formal. Hristos cere pentru ucenici adevărata sfințire, care transformă ființa lor, îi transformă pe ei înșiși; pentru ca să nu rămână o formulă rituală ci să fie un adevărat „transfer” în proprietatea Dumnezeului sfințeniei. Am putea chiar spune că Hristos s-a rugat pentru noi pentru Sacramentul care să ne atingă în profunzimea ființei noastre. Dar s-a rugat și pentru ca această transformare interioară să se traducă în viața noastră de zi cu zi; pentru ca în rutina cotidiană și în viața noastră concretă să fim cu adevărat pătrunși de lumina lui Dumnezeu.

La vigilia hirotonirii mele preoțești, cu 58 de ani în urmă, am deschis Sfânta Scriptură, pentru că voiam să primesc din nou cuvântul Domnului pentru acea zi și pentru viitorul meu ca preot. Privirea mea a căzut asupra acestui fragment: „Consacră-i în adevăr; cuvântul tău este adevăr”. Am știut atunci: Domnul vorbește de mine, și îmi vorbește mie. Mai precis același lucru se va întâmpla mâine în mine. În ultima instanță nu suntem consacrați prin intermediul riturilor, chiar dacă este nevoie de rituri. Baia, în care Domnul ne introduce, este El însuși – Adevărul în persoană. Hirotonirea preoțească înseamnă a fi scufundați în El, în Adevăr. Aparțin într-un fel nou Lui și astfel și celorlalți, „pentru ca să vină Împărăția Ta”. Dragi prieteni, în acest ceas al reînnoirii promisiunilor vrem să îl rugăm pe Domnul să ne facă să devenim oameni ai adevărului, oameni ai iubirii, oameni ai lui Dumnezeu. Să îl rugăm să ne atragă tot mai mult la Sine, pentru ca să devenim cu adevărat preoți ai Noii Alianțe. Amin.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Cristian A. Sabău
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Catholica.ro
Publicarea în original: 09.04.2009
Publicarea pe acest sit: 09.04.2009
Etichete: , ,

Lasă un răspuns