Predica Papei la Liturghia Crismei

Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la Liturghia Crismei, prezidată în Bazilica San Pietro
Joia Mare, 5 aprilie 2007

Dragi frați și surori,

Scriitorul rus Lev Tolstoi ne spune o scurtă poveste despre un suveran sever care le-a cerut preoților și înțelepților să i-l arate pe Dumnezeu pentru ca să îl poată vedea. Înțelepții nu au putut să îi satisfacă această dorință. Atunci un păstor, care tocmai se întorcea de la câmp, s-a oferit să preia el sarcina preoților și înțelepților. Regele a aflat de la el că ochii nu îi erau suficienți pentru a-l vedea pe Dumnezeu. Atunci el a dorit să poată să cunoască măcar ce face Dumnezeu. „Pentru a putea să îți răspund la întrebarea ta”, i-a spus păstorul regelui, „trebuie să ne schimbăm hainele.” Ezitând, dar împins de curiozitatea de a afla ce dorea, regele a fost de acord; i-a dat păstorului hainele sale regale și s-a îmbrăcat în hainele simple ale omului sărac. Și iată atunci răspunsul: „Acest lucru îl face Dumnezeu”. Într-adevăr, Fiul lui Dumnezeu – Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat – s-a dezbrăcat de splendoarea sa divină: „… s-a despuiat pe sine, luând firea sclavului, devenind asemenea oamenilor; a fost socotit ca un om, s-a umilit pe sine… până la moartea pe cruce” (cf. Filimon 2,6 ș.u.). Dumnezeu – după cum spun Părinții – a încheiat un sacrum commercium, un schimb sfânt: El și-a asumat ceea ce era al nostru, pentru ca noi să putem să primim ceea ce era al Lui, devenind asemenea lui Dumnezeu.

Sfântul Paul, relativ la ceea ce se întâmplă la Botez, folosește explicit imaginea hainei: „Toți câți ați fost botezați în Cristos v-ați îmbrăcat în Cristos” (Galateni 3,27). Iată ce se întâmplă la Botez: noi ne îmbrăcăm în Cristos, El ne dă hainele Sale și acestea nu sunt un lucru exterior. Aceasta înseamnă că intrăm într-o comuniune existențială cu El, că ființa Lui și ființa noastră se unesc, se pătrund reciproc. „Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine” – astfel descrie însuși Paul în Scrisoarea către Galateni (2,20) evenimentul botezului său. Cristos a îmbrăcat hainele noastre: durerea și bucuria ființei umane, foamea, setea, oboseala, speranțele și dezamăgirile, teama de moarte, toate grijile noastre până la moarte. El ne-a dat nouă „hainele” Sale. Ceea ce în Scrisoarea către Galateni apare ca simplul „fapt” al Botezului – darul noii ființe – Paul ni-l prezintă în Scrisoarea către Efeseni ca o sarcină permanentă: „Lăsați-vă de purtarea de mai înainte, de omul cel vechi! Îmbrăcați-vă cu omul cel nou, cel creat după asemănarea lui Dumnezeu în dreptate și în sfințenia adevărului. De aceea, îndepărtând falsitatea, fiecare să spună fratelui său adevărul pentru că suntem mădulare unii altora. De vă mâniați, să nu păcătuiți…” (Efeseni 4,22-26).

Această teologie a Botezului revine într-un mod nou și cu o nouă insistență în Hirotonirea sacerdotală. Așa după cum în Botez are loc un „schimb de haine”, o schimbare a destinului, o nouă comuniune existențială cu Cristos, și în preoție are loc un schimb: în administrarea Sacramentelor, preotul acționează și vorbește acum „in persona Christi”. În Sfintele Taine el nu se reprezintă pe sine și nu vorbește exprimându-se pe sine, ci vorbește pentru un Altul – pentru Cristos. Astfel în Sacramente se face vizibil în mod dramatic ceea ce semnifică în general a fi preot; ceea ce am exprimat cu al nostru „Adsum – prezent” în timpul hirotonirii întru preoție: eu sunt aici pentru ca Tu să poți dispune de mine. Ne punem la dispoziția Celui „care a murit pentru toți, pentru ca cei care trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înșiși” (2Corinteni 5,15). A ne pune la dispoziția lui Cristos înseamnă să ne lăsăm atrași în al lui „pentru toți”: fiind cu El putem să fim cu adevărat „pentru toți”.

In persona Christi – în momentul Hirotonirii sacerdotale, Biserica a făcut vizibilă și ușor de înțeles această realitate a „hainelor noi” și în exterior prin faptul de a fi fost îmbrăcați cu veșmintele liturgice. În acest gest extern ea vrea să ne arate evenimentul interior și sarcina care derivă de aici: a ne îmbrăca în Cristos; a ne dărui Lui așa după cum El ni s-a dăruit nouă. Acest eveniment, al „îmbrăcării în Cristos”, este reprezentat din nou la fiecare Sfântă Liturghie prin îmbrăcarea veșmintelor liturgice. Îmbrăcarea lor trebuie să fie pentru noi ceva mai mult decât un fapt exterior: este intrarea din nou în „da”-ul misiunii noastre – în acel „nu mai sunt eu” al botezului pe care Hirotonirea sacerdotală ni-l dă într-un mod nou și în același timp ni-l cere. Faptul că stăm la altar, îmbrăcați cu veșmintele liturgice, trebuie să facă clar vizibil celor prezenți și nouă înșine că suntem acolo „în persoana Altuia”. Veșmintele sacerdotale, așa cum s-au dezvoltat de-a lungul timpului, sunt o profundă expresie simbolică a ceea ce semnifică preoția. Doresc de aceea, dragi confrați, să explic în această Sfântă zi de Joi esența slujirii sacerdotale interpretând veșmintele liturgice care și ele vor să ilustreze ce înseamnă a ne „îmbrăca în Cristos”, a vorbi și a acționa in persona Christi.

Îmbrăcarea veșmintelor preoțești era odinioară însoțită de rugăciuni care ne ajută să înțelegem mai bine elementele specifice ale slujirii sacerdotale. Începem cu amictul. În trecut – iar în ordinele călugărești chiar și astăzi – el era așezat mai întâi pe cap, ca un fel de capuciu, devenind astfel un simbol al disciplinei simțurilor și a gândurilor necesară pentru o celebrare corespunzătoare a Sfintei Liturghii. Gândurile nu trebuie să rătăcească în cadrul preocupărilor și așteptărilor vieții mele de zi cu zi; simțurile nu trebuie să fie atrase de ceea ce, întâmplător, în interiorul Bisericii, ar putea să fure privirea și auzul. Inima mea trebuie să se deschidă în ascultare față de cuvântul lui Dumnezeu și să se reculeagă în rugăciunea Bisericii, pentru ca gândul meu să fie călăuzit de cuvintele vestirii și ale rugăciunii. Iar privirea inimii mele trebuie să fie îndreptată spre Domnul care se află în mijlocul nostru: iată ce înseamnă ars celebrandi – modul corespunzător de a celebra. Dacă eu sunt cu Domnul, atunci prin ascultarea, vorbirea și acțiunea mea îi atrag și pe ceilalți în comuniunea cu El.

Textele rugăciunii care însoțesc îmbrăcarea albei și stolei merg ambele în aceeași direcție. Ele evocă haina de sărbătoare pe care tatăl i-a dat-o fiului risipitor întors acasă zdrențăros și murdar. Când în Liturghie acționăm în persoana lui Cristos înțelegem cu toții cât de departe suntem de El; câtă murdărie există în viața noastră. Numai El poate să ne dea haina de sărbătoare, să ne facă demni de a prezida la masa Lui, de a fi în slujba Lui. Astfel, rugăciunile amintesc și cuvântul Apocalipsului potrivit căruia hainele celor 144.000 de aleși nu pentru meritul lor erau demne de Dumnezeu. Apocalipsul spune că aceștia și-au spălat și și-au albit hainele în sângele Mielului (Apocalips 7,14). Încă de mic m-am întrebat: dar atunci când speli ceva în sânge, cu siguranță nu devine alb! Răspunsul este: „sângele Mielului” este iubirea lui Cristos răstignit. Această iubire este cea care albește hainele noastre murdare; care iluminează spiritul nostru întunecat; care, în ciuda tuturor tenebrelor noastre, ne transformă în „lumină în Domnul”. Purtând alba trebuie să ne amintim: El a suferit și pentru mine. Și doar pentru că iubirea Lui este mai mare decât toate păcatele mele, pot să fiu reprezentantul Lui și martor al luminii Lui.

Însă de la haina de lumină pe care Domnul ne-a dat-o în Botez și, în mod nou, în Hirotonirea sacerdotală, putem să ne gândim și la haina de nuntă, despre care El ne vorbește în parabola ospățului lui Dumnezeu. În predicile Sfântului Grigore cel Mare am găsit în această privință o reflecție demnă de remarcat. Grigore face distincție între versiunea de la Luca a parabolei și cea de la Matei. El este convins că parabola de la Luca vorbește despre ospățul de nuntă escatologic, în timp ce – consideră el – versiunea transmisă de Matei ar vorbi despre anticiparea acestui ospăț de nuntă în liturgia și în viața Bisericii. La Matei – și numai la Matei – într-adevăr regele intră în sala plină pentru a-și vedea oaspeții. Și iată că în această mulțime găsește și un oaspete fără haină de nuntă, care este apoi aruncat afară în întuneric. Atunci Grigore se întreabă: „Oare ce fel de haină îi lipsea? Toți cei care s-au reunit în Biserică au primit haina nouă a botezului și a credinței; altfel nu ar fi în Biserică. Ce mai lipsește încă așadar? Ce haină de nuntă mai trebuie?” Papa răspunde: „Haina iubirii”. Din păcate, între oaspeții săi cărora le-a dat haina nouă, veșmântul alb al renașterii, regele găsește unii care nu poartă haina purpurie a dublei iubiri față de Dumnezeu și față de aproapele. „În ce stare dorim să ne apropiem de sărbătoarea cerului, dacă nu purtăm haina nupțială – adică iubirea, care doar ea ne poate face frumoși?” întreabă Papa. O persoană fără iubire este întunecată înlăuntrul ei. Întunericul exterior, despre care vorbește Evanghelia, este doar reflecția orbirii interioare a inimii (cf. Predici 38,8-13).

Acum când celebrăm Sfânta Liturghie, trebuie să ne întrebăm dacă suntem îmbrăcați în această haină a iubirii. Să îi cerem Domnului să alunge orice ostilitate din interiorul nostru, să îndepărteze orice sentiment de autosuficiență și să ne îmbrace cu adevărat cu haina iubirii, pentru ca să fim persoane luminoase și nu ale întunericului.

La final, câteva cuvinte despre casulă. Rugăciunea tradițională la îmbrăcarea casulei ne spune că aceasta reprezintă jugul Domnului care ne-a fost impus nouă, ca și preoți. Și amintește cuvântul lui Isus care ne invită să purtăm jugul său și să învățăm de la El, care este „blând și smerit cu inima” (Matei 11,29). A purta jugul Domnului înseamnă înainte de toate a învăța de la El. A fi întotdeauna dispuși să mergem la școala Lui. De la El trebuie să învățăm blândețea și umilința – umilința lui Dumnezeu care se arată în faptul de a fi om. Sfântul Grigore de Nazianz s-a întrebat la un moment dat de ce a vrut Dumnezeu să se facă om. Partea cea mai importantă – și pentru mine cea mai impresionantă – din răspunsul său este: „Dumnezeu a dorit să înțeleagă ce înseamnă pentru noi ascultarea și să măsoare totul cu propria suferință, această invenție a iubirii Sale pentru noi. În acest fel, a putut cunoaște El însuși, direct, ceea ce trăim noi – cât ni se cere, câtă milostivire merităm – calculând în baza suferinței Lui slăbiciunea noastră.” (Discursul 30; Discursul teologic IV, 6). Uneori am vrea să îi spunem lui Isus: Doamne, jugul Tău nu este deloc ușor. El este chiar foarte greu în această lume. Dar privind apoi la El, care a purtat totul – care a experimentat El însuși ascultarea, slăbiciunea, suferința, tot întunericul – atunci toate plângerile noastre dispar. Jugul Său este acela de a iubi cu El. Și cu cât îl iubim mai mult pe El, și devenim cu El persoane care iubesc, cu atât mai ușor devine pentru noi jugul Său aparent greu.

Să îl rugăm să ne ajute să devenim împreună cu El persoane care iubesc, pentru a experimenta astfel tot mai mult cât este de frumos a purta jugul său. Amin.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: Radu și Oana Capan
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Catholica.ro
Publicarea în original: 05.04.2007
Publicarea pe acest sit: 05.04.2007
Etichete: , ,

Lasă un răspuns