Predica Papei la Liturghia Cinei Domnului

Predica Sanctității Sale Papa Benedict al XVI-lea
la Liturghia Cinei Domnului din Bazilica San Giovanni in Laterano
joi, 9 aprilie 2009

Iubiți frați și surori

Qui, pridie quam pro nostra omniumque salute pateretur, hoc est hodie, accepit panem (El, în această zi, ajunul pătimirii Sale pentru mântuirea noastră și a tuturor, a luat pâinea): astfel vom spune astăzi în Canonul Sfintei Liturghii. „Hoc est hodie” (în această zi) – Liturghia Joii Sfinte introduce în textul rugăciunii cuvântul „astăzi”, subliniind cu aceasta demnitatea particulară a acestei zile. A fost „astăzi” când a făcut aceasta: ni s-a dăruit pentru totdeauna pe sine în Sacramentul Trupului Său și al Sângelui Său. Acest „astăzi” este înainte de toate memorialul acelui prim moment al Paștilor. Totuși este ceva mai mult. Cu Canonul intrăm în acest „astăzi”. Astăzi-ul nostru ajunge în contact cu astăzi-ul Său. El face aceasta acum. Cu cuvântul „astăzi”, Liturghia Bisericii vrea să ne stimuleze să avem o mai mare atenție interioară față misterul acestei zile, față de cuvintele cu care este exprimat. Să încercăm deci să ascultăm într-un mod înnoit relatarea instituirii, așa cum Biserica, bazându-se pe Scriptură și contemplându-l pe Domnul însuși, a formulat-o.

Primul lucru ce ne atrage atenția în relatarea instituirii nu este o frază independentă, ci începe cu un pronume relativ: qui pridie [care în ajunul]. Acest „qui” leagă întreaga relatare de rugăciunea anterioară, „să devină pentru noi Trupul și Sângele preaiubitului Tău Fiu, Domnul nostru Isus Hristos”. În acest fel, relatarea instituirii este legată de rugăciunea precedentă, de întregul Canon, și făcută ea însăși rugăciune. Nu este deloc o simplă relatare introdusă aici, și nu este vorba nici de cuvinte autoritare de sine stătătoare, care eventual ar întrerupe rugăciunea. Este rugăciune. Și numai în rugăciune se realizează actul sacerdotal al consacrării care devine transformare, transubstanțiere a darurilor noastre, pâine și vin, în Trupul și Sângele lui Hristos. Rugându-ne în acest moment central, Biserica este în totală sintonie cu evenimentul din Cenaclu, deoarece acțiunea lui Isus este descrisă cu cuvintele: „gratias agens benedixit – a mulțumit cu rugăciunea de binecuvântare”. Cu această expresie, Liturghia romană a împărțit în două cuvinte ceea ce, în ebraicul berakha, este un singur cuvânt, iar în greacă apare în doi termeni eucharistia și eulogia. Domnul mulțumește. Mulțumind recunoaștem că un anumit lucru este un dar care provine de la altcineva. Domnul mulțumește și cu aceasta îi restituie lui Dumnezeu pâinea, „rod al pământului și al muncii oamenilor”, pentru a o primi din nou de la El. A mulțumi devine binecuvântare. Ceea ce este dat în mâinile lui Dumnezeu, se întoarce de la El binecuvântat și transformat. Liturghia romană pe bună dreptate interpretează rugăciunea noastră în acest moment sacru prin cuvintele: „oferim”, „implorăm”, „cerem să accepți”, „să binecuvântezi aceste daruri”. Toate acestea se ascund în cuvântul „euharistie„.

Există o altă particularitate în relatarea instituirii care este notată în Canonul Roman și pe care vrem să o medităm în acest moment. Biserica rugătoare privește la mâinile și la ochii Domnului. Ca și cum ar vrea să îl observe, să perceapă gestul Său de rugăciune și de acțiune în acel moment particular, să întâlnească figura lui Isus, ca să spunem așa, și prin intermediul simțurilor. „El a luat pâinea în sfintele și preacinstitele Sale mâini…”. Să privim la acele mâini cu care El a vindecat oamenii; la mâinile cu care a binecuvântat copiii; la mâinile pe care le-a pus pe oameni; la mâinile care au fost bătute în cuie pe Cruce și care pentru totdeauna vor purta stigmatele ca semne ale disponibilității Sale de a muri din iubire. Acum noi suntem însărcinați să facem ceea ce a făcut El: să luăm în mâini pâinea pentru ca prin intermediul rugăciunii euharistice să fie transformată. În hirotonirea sacerdotală, mâinile noastre au fost unse, pentru ca să devină mâini de binecuvântare. Să îl rugăm pe Domnul ca mâinile noastre să servească tot mai mult la a purta mântuirea, la a purta binecuvântarea, la a face prezentă bunătatea sa!

Din introducerea la Rugăciunea sacerdotală a lui Isus (cf. Ioan 17,1). Canonul ia cuvintele: „Ridicând ochii spre cer, către tine, Dumnezeule, Tatăl Său Atotputernic…”. Domnul ne învață să ne ridicăm ochii și mai ales iniminile. Să ridicăm privirea, îndepărtându-o de la lucrurile lumești, să ne orientăm în rugăciune către Dumnezeu și astfel să ne ridicăm. Într-un imn din Rugăciunea Orelor cerem Domnului să păzească ochii noștri, pentru ca să nu primească și să nu lase să intre în noi „vanitates” – deșertăciunile, nulitățile, ceea ce este numai aparență. Ne rugăm ca prin intermediul ochilor să nu intre în noi răul, falsificând și murdărind astfel ființa noastră. Dar vrem să ne rugăm mai ales pentru ochi care să vadă tot ceea ce este adevărat, luminos și bun; pentru ca să devenim capabili de a vedea prezența lui Dumnezeu în lume. Ne rugăm pentru ca să privim lumea cu ochi de iubire, cu ochii lui Isus, recunoscând astfel frații și surorile care au nevoie de noi, care sunt în așteptarea cuvântului nostru și a acțiunii noastre.

Binecuvântând, Domnul frânge pâinea pentru noi și o distribuie ucenicilor. Frângerea pâinii este gestul tatălui de familie care se preocupă de ai săi și le dă lor ceea ce au nevoie pentru viață. Dar este și gestul ospitalității cu care străinul, oaspetele, este primit în familie și îi este dăruită o participare la viața ei. A împărți (dividere), a împărți împreună (condividere) înseamnă unitate. Prin împărțirea împreună – împărtășire – se creează comuniune. În pâinea frântă, Domnul se împarte pe Sine însuși. Gestul de a frânge face trimitere în mod misterios și la moartea Sa, la iubirea până la moarte. El se împarte pe Sine însuși, adevărata „pâine pentru viața lumii” (cf. Ioan 6,51). Hrana de care omul are nevoie în profunzimea lui este comuniunea cu Dumnezeu însuși. Mulțumind și binecuvântând, Isus transformă pâinea, nu mai dă pâinea pământească, ci comuniunea cu sine însuși. Această transformare, însă, vrea să fie începutul transformării lumii – pentru ca să devină o lume a învierii, o lume a lui Dumnezeu. Da, este vorba de transformare. A omului nou și a lumii noi care își au începutul în pâinea consacrată, transformată, transubstanțiată.

Am spus că frângerea pâinii este un gest de comuniune, de unire prin intermediul împărtășirii (împărțirii împreună). Astfel, chiar actul în sine indică natura intimă a Euharistiei: ea este agape, este iubirea întrupată. În cuvântul „agape” semnificațiile Euharistiei și ale iubirii se întrepătrund. În gestul lui Isus care frânge pâinea, iubirea care se împărtășește a ajuns la radicalitatea sa extremă: Isus se lasă frânt ca o pâine vie. În pâinea împărțită recunoaștem misterul bobului de grâu, care moare și astfel aduce roade. Recunoaștem noua înmulțire a pâinilor, care derivă din moartea bobului de grâu și va continua până la sfârșitul lumii. În același timp vedem că Euharistia nu poate niciodată să fie numai o acțiune liturgică. Este completă numai dacă agape-ul liturgic devine iubire în viața de zi cu zi. În cultul creștin cele două devin una – experimentarea iubirii Domnului în act de cult și nutrirea iubirii față de aproapele. Să cerem în acest moment Domnului harul de a învăța să trăim tot mai bine misterul Euharistiei pentru ca astfel să înceapă transformarea lumii.

După pâine, Isus ia potirul cu vin. Canonul descrie califică potirul, pe care Domnul îl dă ucenicilor, ca „praeclarus calix” (potir prețios), făcând aluzie astfel la Psalmul 23 [22], acel psalm care vorbește despre Dumnezeu ca despre Păstorul puternic și bun. Acolo citim cuvintele: „Gătit-ai masă înaintea mea, împotriva celor ce mă necăjesc… paharul Tău este adăpându-mă” – calix praeclarus. Canonul roman interpretează acest cuvânt al psalmului ca o proorocie care se împlinește în Euharistie: da, Domnul ne pregătește masa în mijlocul amenințărilor acestei lumi, și ne dăruiește potirul prețios – potirul marii bucurii, al adevăratei sărbători, la care cu toții tindem – potirul plin cu vinul iubirii Sale. Potirul înseamnă nuntă: acum a sosit „ceasul”, la care nunta din Cana a făcut aluzie într-un mod misterios. Da, Euharistia este mai mult decât un banchet, este o sărbătoare de nuntă. Și aceste nunți își au rădăcina în dăruirea de sine a lui Dumnezeu, până la moarte. În cuvintele lui Isus de la Cina cea de Taină și în Canonul Bisericii, misterul solemn al nunților se ascunde în spatele expresiei „novum Testamentum„. Acest potir este noul Testament – „noul Legământ în sângele meu”, așa cum relatează Paul cuvintele lui Isus despre potir din cea de a doua lectură de astăzi (1Corinteni 11,25). Canonul roman adaugă: „al noului și veșnicului legământ”, pentru a exprima indisolubilitatea legăturii nupțiale a lui Dumnezeu cu omenirea. Motivul pentru care vechile traduceri ale Bibliei nu vorbesc despre Legământ, ci de Testament, stă în faptul că nu sunt doi contractanți egali care se întâlnesc aici, ci intră în acțiune distanța infinită dintre Dumnezeu și om. Ceea ce noi numim noul și veșnicul Legământ nu este un act de înțelegere între două părți egale, ci un dar pur al lui Dumnezeu care ne lasă în moștenire iubirea Sa – pe Sine însuși. Desigur, prin intermediul acestui dar al iubirii Sale El, depășind orice distanță, ne face apoi cu adevărat „partenerii” Săi și se realizează misterul nupțial al iubirii.

Pentru a putea înțelege în profunzime ce anume se petrece aici, trebuie să ascultăm mai atent cuvintele Bibliei și semnificația lor originară. Învățații ne spun că, în timpurile îndepărtate de care vorbesc istoriile părinților lui Israel, „a încheia un legământ” înseamnă „a intra cu alții într-o legătură bazată pe sânge, sau mai bine zis a primi pe celălalt în propria federație și a intra astfel într-o comuniune de drepturi unul cu altul.”. În acest fel se creează o consangvinitate reală chiar dacă nu materială. Partenerii devin într-un fel oarecare „frați ai aceluiași trup și ai acelorași oase”. Legământul înfăptuiește o frățietate care înseamnă pace (cfr. ThWNT II, 105-137). Putem oare acum să ne facem cel puțin o idee despre ceea ce s-a întâmplat la Cina cea de Taină și care, de atunci, se reînnoiește de fiecare dată când celebrăm Euharistia? Dumnezeu, Dumnezeul cel viu, stabilește cu noi o comuniune de pace; mai mult, El creează o „consangvinitate” între El și noi. Prin intermediul întrupării lui Isus, prin intermediul sângelui său vărsat, am fost atrași înlăuntrul unei consangvinități foarte reale cu Isus și deci cu Dumnezeu însuși. Sângele lui Isus este iubirea sa, în care viața dumnezeiască și cea umană au devenit un singur lucru. Să-l rugăm pe Domnul, pentru ca să înțelegem tot mai mult măreția acestui mister! Pentru ca El să dezvolte puterea Sa transformatoare în interiorul nostru, astfel ca să devenim cu adevărat consagvini cu Isus, pătrunși de pacea Sa și astfel să creștem în comuniunea dintre noi.

Acum însă se ridică încă o întrebare. În Cenaclu, Hristos dă ucenicilor Trupul Său și Sângele Său, adică pe Sine însuși în totalitatea persoanei Sale. Dar poate să o facă ? Este încă în mod fizic prezent în mijlocul lor, stă în fața lor! Răspunsul este: în acel moment Isus împlinește ceea ce anunțase anterior în discursul despre Păstorul cel Bun: „Nimeni nu îmi ia viața, ci Eu o dau eu de la Mine. Am putere să o dau și am putere am să o iau din nou” (Ioan 10,18). Nimeni nu poate să îi ia viața: El o dă prin decizia Sa liberă. În acel moment anticipează răstignirea și învierea. Ceea ce se va realiza acolo, ca să spunem așa, în mod fizic în El, El o înfăptuiește deja cu anticipație în libertatea iubirii Sale. El își dăruiește viața sa și o reia în înviere pentru a o putea împărtăși pentru totdeauna.

Doamne, astăzi Tu ne dăruiești viața Ta, ni te dăruiești pe Tine însuți. Pătrunde-ne cu iubirea Ta. Fă-ne să trăim în al Tău „astăzi”. Fă-ne instrumente ale păcii tale! Amin.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Cristian A. Sabău
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Catholica.ro
Publicarea în original: 09.04.2009
Publicarea pe acest sit: 09.04.2009
Etichete: , ,

Lasă un răspuns