Predica Papei la Liturghia celebrată la Sanctuarul Fecioarei Carității

Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
la Liturghia celebrată la
Sanctuarul Fecioarei Carității
Santiago de Cuba, 22 septembrie 2015

Evanghelia pe care tocmai am ascultat-o ne pune în fața dinamicii pe care Domnul o generează de fiecare dată când ne vizitează: ne face să ieșim din casă. Sunt imagini pe care de mai multe ori suntem invitați să le contemplăm. Prezența lui Dumnezeu în viața noastră nu ne lasă niciodată liniștiți, ne determină mereu să ne mișcăm. Când Dumnezeu ne vizitează, mereu ne trage afară din casă. Vizitați pentru a vizita, întâlniți pentru a întâlni, iubiți pentru a iubi.

Și aici o vedem pe Maria, prima discipolă. O tânără probabil între 15 și 17 ani, care într-un sat din Palestina a fost vizitată de Domnul care îi vestea că va deveni mama Mântuitorului. Departe de a se crede cine știe cine și de a crede că toți vor veni ca s-o asiste sau s-o slujească, ea iese din casă și merge să slujească. Merge s-o ajute pe verișoara Elisabeta. Bucuria care provine din faptul de a ști că Dumnezeu este cu noi, cu oamenii noștri, trezește inima, pune în mișcare picioarele noastre, „ne trage afară”, ne duce ca să împărtășim bucuria primită și s-o împărtășim ca slujire, ca dăruire în toate acele situații „jenante” pe care vecinii sau rudele noastre le trăiesc. Evanghelia ne spune că Maria a ieșit în grabă, pas lent dar constant, pași care știu unde să meargă; pași care nu aleargă pentru „a ajunge” prea rapid sau merg prea lent ca și cum n-ar vrea „să ajungă” niciodată. Nici agitată nici adormită, Maria merge în grabă, pentru a o însoți pe verișoara sa însărcinată la vârstă înaintată. Maria, prima discipolă, vizitată a ieșit ca să viziteze. Și din acea primă zi a fost mereu caracteristica sa specială. A fost femeia care a vizitat atâția bărbați și femei, copii și bătrâni, tineri. A știut să viziteze și să însoțească în gestațiile dramatice din multe dintre popoarele noastre; a ocrotit lupta tuturor celor care au suferit pentru a apăra drepturile copiilor lor. Și acum, ea nu încetează să ne aducă Cuvântul vieții, pe Fiul său, pe Domnul său.

Și aceste ținuturi au fost vizitate de prezența sa maternă. Patria cubaneză s-a născut și a crescut în căldura devoțiunii către Fecioara Carității. „Ea a dat o formă proprie și specială sufletului cubanez – au scris episcopii din această țară – trezind în inima cubanezilor cele mai bune idealuri de iubire față de Dumnezeu, față de familie și față de patrie”.

Au afirmat asta și conaționalii voștri în urmă cu o sută de ani, când au cerut Papei Benedict al XV-lea să o declare pe Fecioara Carității ca Patroană a Cubei, și au scris: „Nici nenorocirile și nici privațiunile n-au reușit să «stingă» credința și iubirea pe care poporul nostru catolic o mărturisește față de această Fecioară, ci dimpotrivă, în cele mai mari vicisitudini ale vieții, când era mai aproape moartea sau apropiată disperarea, mereu a apărut ca lumină care risipește orice pericol, ca rouă mângâietoare… viziunea acestei Fecioare binecuvântate, cubaneză prin excelență… pentru că așa au iubit-o mamele noastre de neuitat, așa o binecuvântează soțiile noastre”. Așa au scris ei în urmă cu o sută de ani.

În acest sanctuar, care păstrează amintirea sfântului popor fidel al lui Dumnezeu care merge în Cuba, Maria este venerată ca Mamă a Carității. De aici ea păzește rădăcinile noastre, identitatea noastră, pentru ca să nu ne pierdem pe căile disperării. Sufletul poporului cubanez, așa cum tocmai am auzit, a fost forjată în mijlocul durerilor, privațiunilor care n-au reușit să stingă credința; acea credință care s-a menținut vie grație atâtor bunici care au continuat să facă posibilă, în cotidianitatea familială, prezența vie a lui Dumnezeu; prezența Tatălui care eliberează, fortifică, însănătoșește, dă curaj și este refugiu sigur și semn de nouă înviere. Bunici, mame și atâția alții care cu duioșie și afect au fost semne de vizitare – ca Maria de curaj, de credință pentru nepoții lor, în familiile lor. Au ținut deschisă o crăpătură, mică precum un grăunte de muștar, prin care Duhul Sfânt a continuat să însoțească palpitația acestui popor.

Și „de fiecare dată când privim la Maria credem din nou în forța revoluționară a duioșiei și a afectului” (Exortația apostolică Evangelii gaudium, 288).

Generație după generație, zi după zi, suntem invitați să reînnoim credința noastră. Suntem invitați să trăim revoluția duioșiei ca Maria, Mama Carității. Suntem invitați să „ieșim din casă”, să ținem ochii și inima deschiși față de ceilalți. Revoluția noastră trece prin duioșia, prin bucuria care devine mereu proximitate, care ne face mereu compasiune – care nu este pietism, este a pătimi-cu, pentru a elibera – și ne face să ne implicăm, pentru a sluji, în viața celorlalți. Credința noastră ne face să ieșim din casă și să mergem în întâmpinarea celorlalți pentru a împărtăși bucurii și dureri, speranțe și frustrări. Credința noastră ne duce afară din casă pentru a-l vizita pe cel bolnav, pe cel închis, pe cel care plânge și pe cel care știe și să râdă cu cel care râde, să se bucure cu bucuriile vecinilor. Ca Maria, vrem să fim o Biserică ce slujește, ce iese din casă, ce iese din templele sale, din sacristiile sale, pentru a însoți viața, a susține speranța, a fi semn de unitate a unui popor nobil și demn. Ca Maria, Mamă a Carității, vrem să fim o Biserică ce iese din casă pentru a face punți, a dărâma ziduri, a semăna reconciliere.

Ca Maria vrem să fim o Biserică ce știe să însoțească toate situațiile „jenante” ale oamenilor noștri, angajați în viață, în cultură, în societate, nu ascunzându-ne ci mergând cu frații noștri, toți împreună. Toți împreună, slujind, ajutând. Toți fii ai lui Dumnezeu, fii ai Mariei, fii ai acestei nobile țări cubaneze.

Acesta este „cuprul” nostru cel mai prețios, aceasta este bogăția noastră cea mai mare și moștenirea cea mai bună pe care putem s-o lăsăm: ca Maria, să învățăm să ieșim din casă pe cărările vizitării. Și să învățăm să ne rugăm cu Maria, pentru că rugăciunea sa este plină de amintire și de mulțumire; este cântarea poporului lui Dumnezeu care merge în istorie. Este amintirea vie că Dumnezeu este în mijlocul nostru; este amintirea perenă că Dumnezeu a privit la umilința oamenilor săi, l-a ajutat pe slujitorul său așa cum a promis părinților noștri și urmașilor lor în veci.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 22.09.2015
Publicarea pe acest sit: 22.09.2015
Etichete: , ,

Lasă un răspuns