Predica Papei la Liturghia celebrată la aniversarea a 80 de ani

Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
la Liturghia concelebrată cu Cardinalii
la aniversarea a 80 de ani
17 decembrie 2016

În momentul în care așteptarea vigilentă devine mai intensă în parcursul Adventului; în acest moment în care Biserica, astăzi, începe să se roage cu marile antifoane, moment forte în care ne apropiem de Crăciun, Liturghia ne face să ne oprim un pic. Spune: „Să ne oprim”, și ne face să citim acest text din Evanghelie. Ce înseamnă această oprire într-un moment care înaintează în intensitate? Simplu, Biserica vrea ca noi să comemorăm: „Oprește-te și comemorează. Privește înapoi, privește drumul”. Comemorarea: această atitudine deuteronomică ce atâta forță sufletului. Comemorarea pe care Scriptura însăși o subliniază ca mod de a ne ruga, de a-l întâlni pe Dumnezeu. „Amintiți-vă de conducătorii voștri”, ne spune autorul Scrisorii către Evrei (13,7). „Amintiți-vă de zilele de la început…” (Evr 10,32): același lucru. Și apoi, în aceeași Scrisoare, acea ceată de martori, în capitolul 11, care au străbătut drum pentru a ajunge la plinătatea timpurilor: „Comemorați, priviți în urmă pentru a putea merge mai bine înainte”. Aceasta este semnificația liturgică de astăzi: harul comemorării. Trebuie să cerem acest har: să nu uităm.

Aparține iubirii faptul de a nu uita; aparține iubirii faptul de a avea mereu sub ochi atâta, atâta bine cât am primit; aparține iubirii a privi istoria: de unde venim, părinții noștri, strămoșii noștri, drumul credinței… Și această comemorare ne face bine, pentru că face și mai intensă această așteptare vigilentă a Nașterii Domnului. O zi liniștită. Comemorarea care începe de la alegerea poporului: „Isus Cristos, Fiul lui David, fiul lui Abraham” (Mt 1,1). Poporul ales, care merge spre o promisiune cu forța alianței, a alianțelor succesive pe care le face. Așa este drumul creștinului, așa este drumul nostru, simplu. Ne-a fost făcută o promisiune, ne-a fost spus: mergi în prezența mea și fii ireproșabil cum este Tatăl nostru. O promisiune care va fi deplină, la sfârșit, dar care se consolidează cu fiecare alianță pe care noi o facem cu Domnul, alianță de fidelitate; și ne arată că nu noi suntem cei care alegem: ne face să înțelegem că noi toți am fost aleși. Alegerea, promisiunea și alianța sunt ca pilaștrii comemorării creștine, acest a privi înapoi pentru a merge înainte.

Acesta este harul de astăzi: a comemora. Și când noi ascultăm acest text din Evanghelie, există o istorie, o istorie de har, atât de mare; dar și o istorie de păcat. Pe drum găsim mereu har și păcat. Aici, în istoria mântuirii există mari păcătoși, în această genealogie (cf. Mt 1,1-17), și există sfinți. Și noi, în viața noastră, vom găsi același lucru: momente de mare fidelitate față de Domnul, de bucurie în slujire și unele momente urâte de infidelitate, de păcat care ne face să simțim nevoia de mântuire. Și aceasta este și siguranța noastră, pentru că atunci când noi avem nevoie de mântuire, noi mărturisim credința, facem o mărturisire de credință: „Eu sunt păcătos, dar Tu mă poți mântui, Tu mă duci înainte”. Și astfel se merge înainte în bucuria speranței.

În Advent am început să parcurgem acest drum, așteptând în așteptare vigilentă pe Domnul. Astăzi ne oprim, privim înapoi, vedem că drumul a fost frumos, că Domnul nu ne-a dezamăgit, că Domnul este fidel. Vedem și că fie în istorie, fie în viața noastră au fost momente foarte frumoase de fidelitate și momente urâte de păcat. Însă Domnul este acolo, cu mâna întinsă pentru a te ridica din nou și a-ți spune: „Mergi înainte!”. Și aceasta este viața creștină: mergi înainte, spre întâlnirea definitivă. Acest drum de atâta intensitate, în așteptare vigilentă ca să vină Domnul, să nu ne ia niciodată harul comemorării, harul de a privi înapoi tot ceea ce Domnul a făcut pentru noi, pentru Biserică, în istoria mântuirii. Și astfel vom înțelege pentru ce astăzi Biserica ne face să citim acest text care poate să pară un pic plictisitor, dar aici este istoria unui Dumnezeu care a voit să meargă cu poporul său și să se facă, la sfârșit, un om, ca fiecare dintre noi.

Fie ca Domnul să ne ajute să reluăm acest har al comemorării. „Dar este dificil, plictisitor, sunt atâtea probleme…”. Autorul Scrisorii către Evrei are o frază foarte frumoasă pentru plângerile noastre, foarte frumoasă: „Stai liniștit, încă n-ai ajuns să-ți dai sângele” (cf. 12,4). Și un pic de umorism, din partea acelui autor inspirat, pentru a ne ajuta să mergem înainte. Domnul să ne dea acest har.

***

Salut la sfârșitul Liturghiei

Aș vrea să vă mulțumesc pentru această concelebrare, pentru această însoțire a mea în această zi: multe mulțumiri! Și dumneavoastră, Eminență, cardinal decan, pentru cuvintele dumneavoastră atât de emoționante: multe mulțumiri!

De câteva zile îmi vine în minte un cuvânt, care pare urât: bătrânețe. Înspăimântă, cel puțin, înspăimântă… Și ieri, pentru a-mi oferi un dar, mons. Cavaliere mi-a dăruit De senectute de Cicero – o picătură în plus… Îmi ceea ce v-am spus la 15 martie [2013], la prima noastră întâlnire: „Bătrânețea este sediu de înțelepciune”. Sperăm ca și pentru mine să fie asta. Sperăm ca să fie așa!

Îmi vine în minte și – de vreme ce a venit așa de repede, de vreme ce a venit așa de repede – îmi vine în minte acel poem… cred al lui Plinius: „Tacito pede lapsa vetustas” [Ovidiu]: cu pas tăcut îți vine în spate bătrânețea. Este o lovitură! Dar când unul o gândește ca pe o etapă a vieții care este pentru a da bucurie, înțelepciune, speranță, unul reîncepe să trăiască. Și îmi vine în minte și o altă poezie pe care v-am citat-o în ziua aceea: „Bătrânețea este liniștită și religioasă” – „Es ist ruhig, das Alter, und fromm” [Hölderlin].

Rugați-vă pentru ca a mea să fie așa: liniștită, religioasă și rodnică. Precum și bucuroasă. Mulțumesc.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 17.12.2016
Publicarea pe acest sit: 17.12.2016
Etichete:

Comments are closed