Predica Papei la Liturghia celebrată în Morelia

Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
la Liturghia celebrată cu preoții,
călugărițele, călugării, consacrații și seminariștii
stadionul „Venustiano Carranza”, Morelia
marți, 16 februarie 2016

Există o vorbă printre noi care spune așa: „Spune-mi cum te rogi și îți voi spune cum trăiești, spune-mă cum trăiești și îți voi spune cum te rogi”; pentru că, arătându-mi cum te rogi, voi învăța să-l descopăr pe Dumnezeul cel viu și arătându-mi cum trăiești, voi învăța să cred în Dumnezeul pe care-l rogi, pentru vă viața noastră vorbește despre rugăciune și rugăciunea vorbește despre viața noastră. Rugăciunea se învață, așa cum învățăm să mergem, să vorbim, să ascultăm. Școala rugăciunii este școala vieții și școala vieții este locul în care facem școala rugăciunii.

Sfântul Paul îi spunea discipolului său preaiubit Timotei, atunci când îl învăța sau îl îndemna să trăiască credința: „Amintește-ți de mama ta și de bunica ta”. Și seminariștii, când intrau în seminar, de multe ori mă întrebau: „Însă, părinte, eu aș vrea să fac o rugăciune mai profundă, mai mentală…”. „Uite – răspundeam eu – continuă să te rogi cum te-au învățat acasă. Și apoi, puțin câte puțin, rugăciunea ta va crește, așa cum a crescut viața ta”. La rugăciune se învață, ca în viață.

Isus a voit să-i introducă pe ai săi în misterul Vieții, în misterul vieții Sale. Le-a arătat mâncând, dormind, vindecând, predicând, rugându-se ce anume înseamnă a fi Fiu al lui Dumnezeu. I-a invitat să împărtășească viața sa, intimitatea sa și, în timp ce stăteau cu El, i-a făcut să atingă în carnea sa viața Tatălui. I-a făcut să experimenteze în privirea sa, în mersul său, forța, noutatea de a spune: „Tatăl nostru”. În Isus această expresie – „Tatăl nostru” – nu are „gustul” rutinei sau al repetiției. Dimpotrivă, are gustul vieții, al experienței autenticității. El a știut să trăiască rugându-se și să se roage trăind, spunând: Tatăl nostru.

Și ne-a invitat să facem același lucru. Prima noastră chemare este aceea de a trăi experiența acestei iubiri milostive a Tatălui în viața noastră, în istoria noastră. prima sa chemare este să ne introducă în această nouă dinamică a iubirii, a filiației. Prima noastră chemare este aceea de a învăța să spunem „Tatăl nostru”, așa cum insistă Paul: „Abba”.

„Vai mie dacă n-aș evangheliza!”, spune Paul, vai mie! Pentru că a evangheliza – continuă el – nu este o glorie ci o necesitate (1Cor 9,16).

Ne-a invitat să participăm la viața sa, la viața divină: vai nou, celor consacrați, consacrate, preoți, seminariști, episcopi, vai nouă dacă n-o împărtășim, vai nouă dacă nu suntem martori a ceea ce am văzut și auzit, vai nouă. Nu suntem nici nu vrem să fim niște funcționari ai divinului, nu suntem nici nu dorim niciodată să fim angajați ai firmei lui Dumnezeu, pentru că suntem invitați să participăm la viața sa, suntem invitați să ne introducem în inima sa, o inimă care se roagă și trăiește spunând: Tatăl nostru. Și ce este misiunea dacă nu a spune cu viața noastră – de la început până la sfârșit, ca fratele nostru Episcop care a murit în această noapte – ce este misiunea dacă nu a spune cu viața noastră: Tatăl nostru?

Acestui Tată al nostru noi ne adresăm rugându-ne cu insistență în fiecare zi. Și ce anume îi spunem într-una dintre invocații? Nu ne lăsa să cădem în ispită. Isus însuși a făcut asta. El s-a rugat pentru ca noi discipolii săi – de ieri și de astăzi – să nu cădem în ispită. Care poate să fie una dintre ispitele care ne pot asalta? Care poate să fie una dintre ispitele care apare nu numai din contemplarea realității ci în trăirea ei? Ce ispită poate să ne vină din locurile dominate de multe ori de violență, de corupție, de traficul de droguri, de dispreț față de demnitatea persoanei, de indiferență în fața suferinței și a precarității? Ce ispită am putea avea noi mereu din nou, noi cei chemați la viața consacrată, la prezbiterat, la episcopat, ce ispită am putea avea în fața la toate acestea, în fața acestei realități care pare că a devenit un sistem inamovibil?

Cred că am putea s-o rezumăm cu un singur cuvânt: resemnare. Și în fața acestei realități ne poate învinge una dintre armele preferate ale diavolului: resemnarea. „Și ce putem să facem? Viața este așa!”. O resemnare care ne paralizează, o resemnare care ne împiedică nu numai să mergem, ci și să trasăm o cale; o resemnare care nu numai ne înspăimântă, ci care ne refugiază în „sacristiile” și siguranțele noastre aparente; o resemnare care nu numai că ne împiedică să vestim, ci care ne împiedică să lăudăm: ne ia veselia, bucuria laudei. O resemnare care nu numai că ne împiedică să proiectăm, ci care ne frânează în a risca și a transforma lucrurile.

Pentru aceasta, Tatăl nostru, nu ne lăsa să cădem în ispită.

Ce bine ne face să facem apel la amintirea noastră în momentele ispitei! Cât de mult de ajută să observăm „lemnul” cu care am fost făcuți. Nu a început totul cu noi, nu se va termina totul cu noi; pentru aceasta, cât de bine ne face să recuperăm istoria care ne-a adus până aici.

Și în această comemorare nu putem lăsa pe cineva care a iubit mult acest loc încât s-a făcut fiu al acestui pământ. Cineva care a știut să spună despre sine însuși: „M-au smuls din magistratură și m-au pus la plinătatea preoției prin meritul păcatelor mele. Pe mine, inutil și în întregime incapabil pentru executarea unei activități atât de mari; pe mine, care nu știam să vâslesc, m-au ales prim Episcop de Michoacán” (Vasco Vásquez de Quiroga, Carta pastoral, 1554). Îi mulțumesc domnului cardinal arhiepiscop pentru că a voit să se celebreze această Euharistie cu cârja pastorală și potirul acestui om.

Cu voi doresc să-l comemorez pe acest evanghelizator, cunoscut și ca „Tata Vasco”, ca „spaniolul care s-a făcut indian”. Realitatea trăită de indienii Purépechas descrisă de el ca „vânduți, chinuiți și vagabonzi prin piețe ca să adune gunoaiele aruncate pe pământ”, departe de a-l conduce la ispita apatiei și a resemnării, a mișcat credința sa, a mișcat viața sa, a mișcat compasiunea sa și l-a stimulat să realizeze diferite inițiative care să fie de „respirație” în fața acestei realități atât de paralizante și nedrepte. Durerea suferinței fraților săi a devenit rugăciune și rugăciunea a devenit răspuns concret. Și acest lucru i-a obținut printre indieni numele de „Tata Vasco”, care în limba purépechas înseamnă: tătic.

Tată, tătic, tata, abba…

Aceasta este rugăciunea, aceasta este expresia la care ne-a invitat Isus. Tată, tătic, abba, nu ne lăsa să cădem în ispita resemnării, nu ne lăsa să cădem în ispita apatiei, nu ne lăsa să cădem în ispita pierderii amintirii, nu ne lăsa să cădem în ispita de a uita de predecesorii noștri care ne-au învățat cu viața lor să spunem: Tatăl nostru.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 16.02.2016
Publicarea pe acest sit: 17.02.2016
Etichete: , ,

Comments are closed