Predica Papei la Liturghia celebrată în Medellín

Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
la Liturghia celebrată pe
aeroportul Enrique Olaya Herrera, Medellín
sâmbătă, 9 septembrie 2017

„Viața creștină ca ucenicie”

Iubiți frați și surori,

La Liturghia de joi la Bogotá am ascultat chemarea lui Isus adresată primilor săi discipoli; această parte a Evangheliei lui Luca ce începe cu acea relatare, culmină în chemarea celor doisprezece. Ce anume amintesc evangheliștii între cele două evenimente? Că acest drum de urmare a cerut în primii adepți ai lui Isus mult efort de purificare. Unele precepte, interdicții și porunci îi făceau să se simtă siguri; a îndeplini anumite rituri și practici îi scutea de o neliniște, neliniștea de a se întreba: ce îi place Dumnezeului nostru? Isus, Domanul, le indică lor că a asculta înseamnă a merge în urma lui și că acel a merge îi punea în fața leproșilor, paraliticilor, păcătoșilor. Această realitate cerea mult mai mult decât o rețetă, o normă stabilită. Au învățat că a merge în urma lui Isus comportă alte priorități, alte considerații pentru a-l sluji pe Dumnezeu. Pentru Domnul, și pentru prima comunitate, este de cea mai mare importanță ca aceia care ne considerăm discipoli să nu ne alipim de un anumit stil, de anumite practici care ne apropie mai mult de modul de a fi al unor farisei de odinioară decât de cel al lui Isus. Libertatea lui Isus se contrapune lipsei de libertate a învățătorilor legii din acea perioadă, care erau paralizați de o interpretare și de o practică rigoristă a legii. Isus nu se oprește la o realizare aparent „corecte”; El duce legea la plinătatea sa și de aceea vrea să ne pună în direcția aceea, în acel stil de urmare care presupune a merge la esențial, reînnoirea și implicarea. Sunt trei atitudini pe care trebuie să le plăsmuim în viața noastră de discipoli.

Prima, a merge la esențial. Nu înseamnă „a înceta cu toate”, a înceta cu ceea ce nu ni se adaptează, pentru că nici Isus n-a venit „să abolească Legea, ci s-o ducă la împlinirea sa” (cf. Mt5,17). A merge la esențial înseamnă mai degrabă a merge în profunzime, la ceea ce contează și are valoare pentru viață. Isus învață că relația cu Dumnezeu nu poate să fie o alipire rece de norme și legi, nici cu atât mai puțin a face anumite acte exterioare care nu duc la o schimbare reală a vieții. Nici ucenicia noastră nu poate să fie motivată pur și simplu de o obișnuință, pentru că avem un certificat de botez, ci trebuie să pornească de la o experiență vie a lui Dumnezeu și a iubirii sale. Ucenicia nu este ceva static, ci un drum continuu spre Cristos; nu înseamnă pur și simplu alipirea de explicarea unei învățături, ci experiența prezenței prietenești, vii și active a Domnului, o învățare permanentă prin intermediul ascultării Cuvântului său. Și acest Cuvânt, l-am ascultat, se impune în nevoile concrete ale fraților noștri: poate va fi foamea celor mai apropiați în textul proclamat astăzi (cf. Lc 6,1-5), sau boala în ceea ce relatează Luca în continuare.

Al doilea cuvânt, reînnoirea. Așa cum Isus „îi zdruncina” pe învățătorii legii pentru ca să iasă din rigiditatea lor, acum și Biserica este „zdruncinată” de Duhul pentru ca să lase comoditățile sale și alipirile sale. Reînnoirea nu trebuie să ne provoace frică. Biserica este mereu în reînnoire – Ecclesia semper renovanda -. Nu se reînnoiește după mofturile sale, ci face asta întemeiată și statornicită în credință, de nemișcat în speranța Evangheliei pe care a ascultat-o (cf. Col 1,23). Reînnoirea cere jertfă și curaj, nu pentru a ne simți mai buni sau impecabili, ci pentru a răspunde mai bine la chemarea Domnului. Stăpânul sâmbetei, motivația de a fi a tuturor poruncilor și preceptelor noastre, ne invită să ponderăm normele când este în joc urmarea Lui; când rănile sale deschise, strigătul său de foame și sete de dreptate ne interpelează și ne impun răspunsuri noi. Și în Columbia există atâtea situații care cer discipolilor stilul de viață al lui Isus, îndeosebi iubirea tradusă în fapte de nonviolență, de reconciliere și de pace.

Al treilea cuvânt, implicarea. Deși pentru vreunul asta poate să pară murdărirea sau pătarea. Ca David și ai săi care au intrat în templu pentru că le era foame și discipolii lui Isus a intrat în lanul de grâu și au mâncat spice, tot așa astăzi nouă ni se cere să creștem în îndrăzneală, într-un curaj evanghelic care provine din faptul de a ști că mulți sunt cei cărora le este foame, le este foame de Dumnezeu – câți oameni sunt cărora le este foame de Dumnezeu! -, foame de demnitate, pentru că au fost despuiați. Și mă întreb dacă foamea de Dumnezeu în atâția oameni oare nu vine pentru că noi i-am despuiat cu atitudinile noastre. Și, creștini fiind, să-i ajutăm să se sature de Dumnezeu; să nu-i împiedicăm sau să nu le interzice întâlnirea. Fraților, Biserica nu este o vamă; cere porți deschise, pentru că inima Dumnezeului său este nu numai deschisă, ci străpunsă de iubirea care s-a făcut durere. Nu putem să fim creștini care ridică încontinuu cartonașul „trecerea interzisă”, nici să considerăm că acest spațiu este proprietatea mea, luând în stăpânire ceva ce nu este deloc al meu. Biserica nu este a noastră, fraților, este a lui Dumnezeu; El este stăpânul templului și al secerișului; pentru toți este loc, toți sunt invitați să găsească aici și printre noi hrana lor. Toți. Și El, care a pregătit nunta pentru Fiul său, poruncește să fie chemați toți: sănătoși și bolnavi, buni și răi, toți. Noi suntem simpli „slujitori” (cf. Col 1,23) și nu putem fi aceia care împiedică această întâlnire. Dimpotrivă, Isus ne cere, așa cum a făcut cu discipolii săi: „Dați-le voi să mănânce” (Mt 14,16); aceasta este slujirea noastră. Să mănânce pâinea lui Dumnezeu, să mănânce iubirea lui Dumnezeu, să mănânce pâinea care ne ajută să supraviețuim. A înțeles bine asta Petru Claver, pe care astăzi îl celebrăm în liturgie și pe care mâine îl voi venera la Cartagena. „Sclavi ai negrilor pentru totdeauna” a fost motoul vieții sale, pentru că a înțeles, ca discipol al lui Isus, care nu putea să rămână indiferent în fața suferinței celor mai abandonați și chinuiți din tipul său și care trebuia să facă ceva pentru a o alina.

Frați și surori, Biserica din Columbia este chemată să se angajeze cu îndrăzneală mai mare în formarea de discipoli misionari, așa cum am indicat noi episcopii reuniți la Aparecida. Discipoli care să știe să vadă, să judece și să acționeze, așa cum propunea documentul latinoamerican născut chiar aici, în aceste ținuturi (cf. Medellín, 1968). Discipoli misionari care știu să vadă, fără miopii ereditare; care examinează realitatea după ochii și inima lui Isus și de acolo judecă. Și care riscă, acționează, se angajează.

Am venit până aici tocmai pentru a vă întări în credința și în speranța Evangheliei: rămâneți tari și liberi în Cristos, tari și liberi în Cristos, pentru că orice fermitate în Cristos ne dă libertate, așa încât să reflectați asta în tot ceea ce faceți. Îmbrățișați cu toate forțele voastre urmarea lui Isus, cunoașteți-l, lăsați-vă chemați și instruiți de El, căutați-l în rugăciune și lăsați-vă căutați de El în rugăciune, vestiți-l cu cea mai mare bucurie posibilă.

Să cerem, prin mijlocirea Mamei Noastre, Sfânta Fecioară „de la Candelaria”, să ne însoțească pe drumul nostru de discipoli, pentru ca punând viața noastră în Cristos, să fim mereu misionari care ducem lumina și bucuria Evangheliei la toate neamurile.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 09.09.2017
Publicarea pe acest sit: 10.09.2017
Etichete: ,

Lasă un răspuns