Predica Papei la Liturghia celebrată în Leon

Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la Liturghia celebrată în Leon, Mexic
duminică, 25 martie 2012

Dragi frați și surori,

Sunt bucuros să fiu în mijlocul vostru, și doresc să mulțumesc profund Mons. José Guadalupe Martín Rábago, Arhiepiscop de León, pentru cuvintele sale amabile de bun venit. Salut episcopatul mexican, precum și pe Cardinalii și pe ceilalți Episcopi prezenți aici, în particular pe cei care provin din America Latină și din Caraibe. Mai mult, adresez salutul meu cordial autorităților care ne însoțesc și tuturor celor care s-au adunat aici pentru a participa la această Sfântă Liturghie prezidată de Succesorul lui Petru.

„Inimă curată zidește în mine” (Ps. 50,12), am invocat în psalmul responsorial. Această exclamație arată profunzimea cu care trebuie să ne pregătim pentru a celebra, săptămâna viitoare, marele mister al patimilor, morții și învierii Domnului. Aceasta ne ajută și să privim în profunzimea inimii omenești, în mod special în momentele care unesc durerea și speranța, precum cele pe care le traversează actualmente poporul mexican precum și alte popoare din America Latină.

Dorința unei inimi curate, sincere, smerite, plăcute lui Dumnezeu, era deja foarte simțită de către Israel, pe măsură ce își dădea seama de persistența răului și a păcatului în sânul său, ca o putere practic implacabilă și imposibil de depășit. Nu rămânea decât să se încreadă în milostivirea Dumnezeului atotputernic și în speranța că El va schimba dinlăuntru, din inimă, o situație insuportabilă, întunecată și fără viitor. Astfel s-a deschis drumul pentru a apela la milostivirea infinită a Domnului, care nu vrea moartea păcătosului, ci să se convertească și să trăiască (cf. Iez. 33,11). O inimă curată, o inimă nouă, este aceea care se recunoaște neputincioasă de la sine și se pune în mâinile lui Dumnezeu pentru a continua să spere în promisiunile lui. În acest fel, psalmistul poate să spună cu convingere Domnului: „și cei necredincioși la Tine se vor întoarce” (Ps. 50,14). Și, spre sfârșitul psalmului, va da o explicație care este în același timp o fermă mărturisire de credință: „Inimă înfrântă și smerită Dumnezeu nu va urgisi” (v. 18).

Istoria lui Israel povestește și mari semne și bătălii, dar în momentul în care trebuie să înfrunte existența sa cea mai autentică, destinul său cel mai decisiv, adică mântuirea, mai mult decât în propriile puteri, își pune speranța lui în Dumnezeu care poate să zidească o inimă nouă, nu insensibilă și arogantă. Acesta fapt poate să ne amintească astăzi fiecăruia dintre noi și popoarelor noastre că, atunci când este vorba de viața personală și comunitară, în dimensiunea sa cea mai profundă, nu vor fi de ajuns strategiile omenești pentru a ne salva. Trebuie să apelăm și la unicul care poate să dea viață pe deplin, pentru că El însuși este esența vieții și autorul ei, și ne-a făcut părtași la ea prin intermediul Fiului său Isus Cristos.

Evanghelia de astăzi continuă făcându-ne să vedem cum această veche dorință a vieții pline s-a realizat cu adevărat în Cristos. O explică Sfântul Ioan într-un fragment în care se intersectează dorința unor greci de a-l vedea pe Isus și momentul în care Domnul se pregătește să fie preamărit. La întrebarea grecilor, reprezentanți ai lumii păgâne, Isus le răspunde spunând: „A venit ceasul ca să fie preaslăvit Fiul omului” (Io. 12,23). Răspuns straniu care pare să fie incoerent cu întrebarea grecilor. Ce legătură are preamărirea lui Isus cu cererea de a se întâlni cu El ? În realitate este o legătură. Cineva ar putea să se gândească – observă sfântul Augustin – că Isus s-ar simți preamărit pentru că mergeau la El păgânii; ceva similar aplauzelor mulțimii care dau „mărire” celor mari ai lumii, am spune astăzi. Dar nu este așa. „Era potrivit ca sublimei Sale preamăriri să preceadă smerenia patimilor Sale” (In Johannis Ev., 51,9: PL 35,1766).

Răspunsul lui Isus, care vestește patimile Sale iminente, spune că o întâlnire ocazională în acele momente ar fi superfluă și poate înșelătoare. Ceea ce grecii vreau să vadă, în realitate îl vor vedea înălțat pe cruce, de pe care El îi va atrage pe toți la Sine (cfr. Io. 12,32). Acolo va începe „mărirea” Sa, din cauza jertfei Sale de ispășire pentru toți, precum bobul de grâu căzut în pământ, care, murind, germinează și dă rod abundent. Îl vor întâlni pe Cel pe care, cu siguranță fără știe, îl căutau în inima lor: adevăratul Dumnezeu care devine ușor de recunoscut de către toate popoarele. Acesta este și felul în care Doamna Noastră de la Guadalupe l-a arătat pe Fiul său dumnezeiesc Sfântului Juan Diego. Nu ca și un erou de legendă plin de sine, ci ca adevăratul Dumnezeu pentru care se trăiește, Creatorul persoanelor, al apropierii și al vecinătății, Creatorul Cerului și al Pământului (cfr. Nican Mopohua, v. 33). Ea, în acel moment, a făcut ceea ce experimentase deja la Nunta din Cana. În fața jenei pentru lipsa de vin, a indicat în mod clar că drumul care trebuie urmat este Fiul ei: „Faceți orice vă va spune” (Io. 2,5).

Dragi frați, venind aici, am putut să mă apropii de monumentul lui Cristos Rege, în vârful lui „Cubilete”. Veneratul meu predecesor, Fericitul Papă Ioan Paul al II-lea, deși a dorit cu ardoare, nu a putut să viziteze acest loc emblematic al credinței poporului mexican, în călătoriile sale pe acest pământ drag. Cu siguranță astăzi se va bucura în cer pentru că Domnul mi-a dăruit harul să pot să stau acum cu voi, așa cum va fi binecuvântat milioanele de mexicani care au putut să venereze, recent, relicvele sale în toate colțurile țării. Ei bine, în acest monument este reprezentat Cristos Rege. Dar coroanele care îl însoțesc, una de suveran cealaltă de spini, indică faptul că regalitatea Sa nu este așa cum mulți au înțeles-o și o înțeleg. Împărăția Sa nu constă în puterea armatelor Sale de a-i supune pe ceilalți cu forța sau cu violența. Se bazează pe o putere mai mare, care cucerește inimile: dragostea lui Dumnezeu pe care El a adus-o lumii cu sacrificiul Lui și adevărul, despre care a dat mărturie. Aceasta este domnia Lui pe care nimeni nu i-o va putea lua și pe care nimeni nu trebuie să o uite. Pentru aceasta este just ca, înainte de toate, acest sanctuar să fie un loc de pelerinaj, de rugăciune evlavioasă, de convertire, de împăcare, de căutare a adevărului și de primire a harului. Lui, lui Cristos, îi cerem ca să împărățească în inimile noastre, făcându-le curate, docile, pline de speranță și curajoase în smerenia lor.

Și astăzi, din acest parc, cu care se vrea să se amintească bicentenarul nașterii națiunii mexicane, care a unit multe suferințe, dar cu un destin și o aspirație comună, îi cerem lui Cristos o inimă curată, unde El să poată sălășlui ca Principe al păcii, „datorită puterii lui Dumnezeu, care este puterea binelui, puterea dragostei”. Și, pentru ca Dumnezeu să locuiască în noi, trebuie să îl ascultăm, trebuie să ne lăsăm interpelați de Cuvântul lui în fiecare zi, meditându-l în propria inimă, după exemplul Mariei (cfr. Lc. 2,51). Astfel crește prietenia noastră personală cu El, se învață ceea ce El așteaptă de la noi și se primește încurajare pentru a-l face cunoscut și altora.

În Aparecida, Episcopii Americii Latine și din Caraibe au surprins cu clarviziune necesitatea de a confirma, a reînnoi și a revitaliza noutatea Evangheliei, înrădăcinată în istoria acestor pământuri „de la întâlnirea personală și comunitară cu Isus Cristos care să inspire ucenici și misionari” (Documentul concluziv, 11). Misión Continental – Misiunea Continentală care merge înainte, Dieceză după Dieceză, în acest continent, are obiectivul precis de a face să ajungă această convingere la toți creștinii și la comunitățile ecleziale, pentru ca să reziste la ispita unei credințe superficiale și de obișnuință, uneori fragmentară și incoerentă. Și aici trebui să se depășească oboseala credinței și să se recupereze „bucuria de a fi creștini, de a fi susținuți de fericirea interioară de a-l cunoaște pe Cristos și de a aparține Bisericii Sale. Din această bucurie se nasc și energiile pentru a-l sluji pe Cristos în situații oprimante de suferință umană, pentru a se pune la dispoziția lui, fără a se ascunde în propria bunăstare” (Discurs în fața Curiei Romane, 22 decembrie 2011). O vedem foarte bine în sfinți, care s-au dedicat în mod complet cauzei Evangheliei cu entuziasm și bucurie, fără a lua în seamă sacrificiile, nici chiar pe cel al propriei vieți. Inima lor era o opțiune necondiționată pentru Cristos de la care au învățat ceea ce înseamnă cu adevărat să iubești până la capăt.

În acest sens, Anul Credinței pe care l-am convocat pentru întreaga Biserică, „este o invitație la o autentică și reînnoită convertire la Domnul, unicul Salvator al lumii… Credința, într-adevăr, crește atunci când este trăită ca experiență a unei iubiri primite și atunci când este comunicată ca experiență de har și de bucurie” (Scris. ap. Porta fidei, 11 octombrie 2011, 6.7).

Să cerem Fecioarei Maria să ne ajute să ne purificăm inima noastră, în mod special apropiindu-ne de celebrarea sărbătorilor Pascale, pentru ca să ajungem să participăm mai bine la Misterul de mântuire al Fiului ei, așa cum Ea l-a făcut cunoscut pe aceste pământuri. Și să îi cerem și să continue să însoțească și să protejeze pe iubiții săi fii mexicani și latino-americani, pentru ca Cristos să împărățească în viețile lor și să îi ajute să promoveze cu curaj pacea, înțelegerea, dreptatea și solidaritatea. Amin.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Cristian A. Sabău
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Catholica.ro
Publicarea în original: 25.03.2012
Publicarea pe acest sit: 26.03.2012
Etichete: , , ,

Lasă un răspuns