Predica Papei la Liturghia celebrată în Havana

Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
la Liturghia celebrată în Havana
Plaza de la Revolucion,
duminică, 20 septembrie 2015

Isus adresează discipolilor săi o întrebare aparent indiscretă: „Despre ce ați discutat pe drum?” (Mc 9,33). O întrebare pe care și astăzi El ne-o poate adresa: Despre ce discutați zilnic? Care sunt aspirațiile voastre? „Însă ei – spune Evanghelia – tăceau, căci pe drum discutaseră unii cu alții despre cine este mai mare” (Mc 9,34). Se rușinau să-i spună lui Isus despre ce discutau. Ca în discipolii de ieri, și în noi astăzi se poate întâlni aceeași discuție: „Cine este cel mai mare?”.

Isus nu insistă cu întrebarea sa, nu-i obligă să-i spună despre ce discutau pe drum; și totuși acea întrebare rămâne, nu numai în mintea, ci și în inima discipolilor.

„Cine este cel mai mare?”. O întrebare care ne va însoți toată viața și la care vom fi chemați să răspundem în diferitele faze ale existenței. Nu putem scăpa de această întrebare, este imprimată în inimă. Am auzit de mai multe ori în reuniuni familiale întrebarea adresată copiilor: „Pe cine iubește mai mult, pe tata sau pe mama?”. Este ca și cum s-ar întreba: cine este mai important pentru voi? Această întrebare este într-adevăr numai un simplu joc pentru copii? Istoria omenirii a fost marcată de modul de a răspunde la această întrebare.

Isus nu se teme de întrebările oamenilor; nu-i este frică de omenire, nici de diferitele întrebări pe care ea le pune. Dimpotrivă, El cunoaște „ascunzătorile” inimii umane și ca un bun pedagog este mereu dispus să ne însoțească. Fidel față de stilul său, își însușește întrebările noastre, aspirațiile noastre și le dă un nou orizont. Fidel față de stilul său, reușește să dea un răspuns capabil să pună o nouă provocare, eliminând „răspunsurile așteptate” sau ceea ce era aparent deja stabilit. Fidel față de stilul său, Isus pune mereu în acțiune logica iubirii. O logică aptă să fie trăită de toți, pentru că este pentru toți.

Departe de orice tip de elitism, orizontul lui Isus nu este pentru puțini privilegiați capabili să ajungă la „cunoașterea dorită” sau la nivele deosebite de spiritualitate. Orizontul lui Isus este mereu o propunere pentru viața zilnică, și aici, în insula „noastră”; o propunere care face mereu în așa fel încât cotidianitatea să aibă un anumit gust de veșnicie.

Cine este cel mai mare? Isus este simplu în răspunsul său: „Dacă cineva vrea să fie primul – adică cel mai mare -, să fie ultimul dintre toți și slujitorul tuturor!” (Mc 9,35). Cine vrea să fie mare, să-i slujească pe ceilalți și să nu se folosească de ceilalți!

Și acesta este marele paradox al lui Isus. Discipolii discutau despre cine trebuia să ocupe locul cel mai important, despre cine avea să fie privilegiatul – și erau discipolii, cei mai aproape de Isus, și discutau despre asta! -, cine avea să fie mai presus de legea comună, de norma generală, pentru a se evidenția cu o dorință de superioritate asupra celorlalți. Cine avea să urce mai rapid pentru a ocupa funcții care ar fi dat anumite avantaje.

Și Isus răstoarnă logica lor spunându-le simplu că viața autentică se trăiește în angajarea concretă față de aproapele, adică slujind.

Invitația la slujire prezintă o particularitate la care trebuie să fim atenți. A sluji înseamnă, în mare parte, a avea grijă de fragilitate. A sluji înseamnă a avea grijă de cei care sunt fragili în familiile noastre, în societatea noastră, în poporul nostru. Sunt fețele suferinde, lipsite de apărare și necăjite pe care Isus propune să le privim și invită în mod concret să le iubim. Iubire care se concretizează în acțiuni și decizii. Iubire care se manifestă în diferitele îndatoriri pe care cetățeni fiind suntem chemați să le desfășurăm. Sunt persoane în carne și oase, cu viața lor, istoria lor și în special fragilitatea lor, pe care Isus ne invită să le apărăm, să le asistăm, să le slujim. Pentru că a fi creștin comportă a sluji demnitatea fraților, a lupta pentru demnitatea fraților și a trăi pentru demnitatea fraților. Pentru aceasta, creștinul este mereu invitat să pună deoparte exigențele sale, așteptările, dorințele sale de atotputernicie în fața privirii concrete a celor mai fragili.

Există o „slujire” care îi slujește pe ceilalți; însă trebuie să ne ferim de cealaltă slujire, de tentația „slujirii” care „se” folosește de ceilalți. Există o formă de exercitare a slujirii care are ca interes să beneficieze ai „mei”, în numele acelui „nostru”. Această slujire lasă mereu în afară pe ai „tăi”, generând o dinamică de excludere.

Toți suntem chemați de vocația creștină la slujire care slujește și să ne ajutăm reciproc ca să nu cădem în ispitele „slujirii care se folosește„. Toți suntem invitați, stimulați de Isus să ne luăm asupra noastră unii pe alții din iubire. Și asta fără a privi alături pentru a vedea ce anume face sau nu face vecinul. Isus ne spune: „Dacă cineva vrea să fie primul, să fie ultimul dintre toți și slujitorul tuturor!” (Mc 9,35). Acesta devine primul. Nu spune: „Dacă vecinul tău dorește să fie primul, să slujească”. Trebuie să ne ferim de privirea care judecă și să ne încurajăm să credem în privirea care transformă, la care ne invită Isus.

Acest a lua asupră-ne din iubire nu țintește spre o atitudine de servilism, ci dimpotrivă, pune în centru chestiunea fratelui: slujirea privește mereu fața fratelui, atinge carnea sa, simte apropierea sa până „suferirea ei” în unele cazuri și caută promovarea fratelui. Pentru acest motiv slujirea nu este niciodată ideologică, din moment ce nu slujește idei, ci persoane.

Sfântul popor fidel al lui Dumnezeu care trăiește în Cuba este un popor care iubește sărbătoarea, prietenia, lucrurile frumoase. Este un popor care merge, care cântă și laudă. Este un popor care are răni, ca orice popor, dar care știe să stea cu brațele deschise, care merge cu speranță, pentru că vocația sa este de măreție. Așa au semănat-o înaintașii voștri. Astăzi vă invit să vă îngrijiți de această vocație, să vă îngrijiți de aceste daruri pe care Dumnezeu vi le-a dăruit, dar în special vreau să vă invit să vă îngrijiți și să slujiți fragilitatea fraților voștri. Nu-i neglijați din cauza proiectelor care pot apărea seducătoare, dar care se dezinteresează de fața celui care este lângă tine. Noi cunoaștem, suntem martori ai „forței incomparabile” a învierii care „produce în orice loc germenii acestei lumi noi” (Exortația apostolică Evangelii gaudium, 276.278).

Să nu uităm de Vestea Bună de astăzi: măreția unui popor, a unei națiuni, măreția unei persoane se bazează mereu pe modul în care slujește fragilitatea fraților săi. Și în asta găsim unul din roadele unei adevărate umanități.

Pentru că, iubiți frați și surori, „cine nu trăiește pentru a sluji, nu slujește pentru a trăi”.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 20.09.2015
Publicarea pe acest sit: 21.09.2015
Etichete: , ,

Lasă un răspuns