Predica Papei la Liturghia celebrată în Genova

Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
la Liturghia celebrată în Genova
Piața Kennedy, 27 mai 2017

Am ascultat ceea ce Isus Înviat le spune discipolilor înainte de înălțarea sa: „Mi-a fost dată toată puterea în cer și pe pământ” (Mt 28,18). Puterea lui Isus, forța lui Dumnezeu. Această temă străbate lecturile de astăzi: în prima Isus spune că nu le revine discipolilor să cunoască „timpurile sau momentele pe care Tatăl le-a stabilit prin propria autoritate”, dar le promite „putere de la Duhul Sfânt” (Fap 1,7-8); în a doua, sfântul Paul vorbește despre „imensa măreție a puterii sale față de noi” și „tăria puterii sale” (Ef 1,19). Dar în ce constă această forță, această putere a lui Dumnezeu?

Isus afirmă că este o putere „în cer și pe pământ”. Este înainte de toate puterea de a lega cerul și pământul. Astăzi celebrăm acest mister, pentru că atunci când Isus s-a înălțat la Tatăl, trupul nostru uman a trecut pragul cerului: omenitatea noastră este acolo, în Dumnezeu, pentru totdeauna. Acolo este încrederea noastră, pentru că Dumnezeu nu se va dezlipi niciodată de om. Și ne mângâie faptul de a ști că în Dumnezeu, cu Isus, este pregătit pentru fiecare dintre noi un loc: un destin de fii înviați ne așteaptă și pentru aceasta într-adevăr merită să trăim aici pe pământ căutând lucrurile de sus unde se află Domnul nostru (cf. Col 3,1-2). Iată ce a făcut Isus, cu puterea sa de a lega pentru noi pământul cu cerul.

Dar această putere a sa nu s-a terminat odată ce s-a înălțat la cer; continuă și astăzi și durează pentru totdeauna. De fapt, chiar înainte de a se urca la Tatăl, Isus a spus: „Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul lumii” (Mt 28,20). Nu este un mod de a spune, o simplă asigurare, ca atunci când înainte de a pleca într-o călătorie lungă se spune prietenilor: „mă voi gândi la voi”. Nu, Isus este într-adevăr cu noi și pentru noi: în cer îi arată Tatălui omenitatea sa, omenitatea noastră; îi arată Tatălui rănile sale, prețul pe care l-a plătit pentru noi; și astfel „este mereu viu pentru a mijloci” (Evr 7,25) în favoarea noastră. Iată cuvântul-cheie al puterii lui Isus: mijlocire. Isus la Tatăl mijlocește în fiecare zi, în fiecare moment pentru noi. În fiecare rugăciune, în fiecare cerere a noastră de iertare, mai ales la fiecare Liturghie, Isus intervine: îi arată Tatălui semnele vieții sale oferite – am spus aceasta -, rănile sale, și mijlocește, dobândind milostivire pentru noi. El este „avocatul” nostru (cf. 1In 2,1) și, când avem vreo „cauză” importantă, să facem bine să i-o încredințăm, să-i spunem: „Doamne Isuse, mijlocește pentru mine, mijlocește pentru noi, mijlocește pentru persoana aceea, mijlocește pentru situația aceea…”.

Această capacitate de a mijloci Isus ne-a dăruit-o și nouă, Bisericii sale, care are puterea și chiar obligația de a mijloci, de a se ruga pentru toți. Putem să ne întrebăm, fiecare dintre noi se poate întreba: „Eu mă rog? Și toți, ca Biserică, creștini, exercităm această putere ducând la Dumnezeu persoanele și situațiile?”. Lumea are nevoie de asta. Noi înșine avem nevoie de asta. În zilele noastre alergăm și lucrăm așa de mult, ne angajăm pentru multe lucruri; însă riscăm să ajungem seara obosiți și cu sufletul îngreunat, asemenea unei nave încărcată cu marfă care după o călătorie obositoare se întoarce în port cu voința de a fi descărcată și de a stinge luminile. Trăind mereu între atâtea alergări și lucruri de făcut, ne putem rătăci, ne putem închide în noi înșine și putem deveni neliniștiți pentru nimic. Ca să nu fim scufundați de acest „rău de a trăi”, să ne amintim în fiecare zi „să aruncăm ancora în Dumnezeu”: să-i ducem Lui poverile, persoanele și situațiile, să-i încredințăm totul. Aceasta este forța rugăciunii, care leagă cerul și pământul, care îi permite lui Dumnezeu să intre în timpul nostru.

Rugăciunea creștină nu este un mod pentru a sta un pic mai în pace cu noi înșine sau a găsi ceva armonie interioară; noi ne rugăm pentru a duce totul la Dumnezeu, pentru a-i încredința lumea: rugăciunea este mijlocire. Nu este liniște, este caritate. Înseamnă a cere, a căuta, a bate (cf. Mt 7,7). Înseamnă a intra în joc pentru a mijloci, insistând cu asiduitate la Dumnezeu unii pentru alții (cf. Fap 1,14). A mijloci fără a înceta: este prima noastră responsabilitate, pentru că rugăciunea este forța care face ca lumea să meargă înainte; este misiunea noastră, o misiune care în același timp costă trudă și dăruiește pace. Iată puterea noastră: a nu prevala sau a striga mai tare, conform logicii acestei lumi, ci a exercita forța blândă a rugăciunii, cu care se pot opri și războaiele și se poate obține pacea. Așa cum Isus mijlocește mereu pentru noi la Tatăl, tot așa noi discipolii săi să nu încetăm niciodată să ne rugăm pentru a apropia pământul de cer.

După mijlocire se evidențiază, din evanghelie, un al doilea cuvânt-cheie care revelează puterea lui Isus: vestirea. Domnul îi trimite pe ai săi să-l vestească doar cu puterea Duhului Sfânt: „Așadar, mergând, faceți ucenici din toate neamurile” (Mt 28,19). Mergeți! Este un act de extremă încredere în ai săi: Isus se încrede în noi, crede în noi mai mult decât credem noi în noi înșine! Ne trimite în pofida lipsurilor noastre; știe că nu vom fi niciodată perfecți și că, dacă așteptăm să devenim mai buni pentru a evangheliza, nu vom începe niciodată.

Însă pentru Isus este important ca imediat să depășim o mare imperfecțiune: închiderea. Pentru că evanghelia nu poate să fie închisă și sigilată, pentru că iubirea lui Dumnezeu este dinamică și vrea să ajungă la toți. Așadar, pentru a vesti, trebuie să mergem, să ieșim din noi înșine. Cu Domnul nu putem să stăm liniștiți, așezați comod în propria lume sau în amintirile nostalgice din trecut: cu el este interzis să ne tolănim în siguranțele dobândite. Siguranța pentru Isus se află în a merge, cu încredere: acolo se revelează forța sa. Pentru că Domnul nu apreciază viața fără griji și comoditățile, ci incomodează și relansează mereu. Ne vrea în ieșire, liberi de tentația de a ne mulțumi când ne simțim bine și avem totul sub control.

„Mergeți”, ne spune și astăzi Isus, care la Botez a conferit fiecăruia dintre noi puterea vestirii. De aceea a merge în lume cu Domnul aparține identității creștinului. Nu este numai pentru preoți, surori, consacrați: este a tuturor creștinilor, este identitatea noastră. A merge în lume cu Domnul: aceasta este identitatea noastră. Creștinul nu stă pe loc, ci merge: cu Domnul spre ceilalți. Însă creștinul nu este un alergător care aleargă nebunește sau un cuceritor care trebuie să ajungă înaintea celorlalți. Este un pelerin, un misionar, un „maratonist care speră”: blând dar hotărât în mers; încrezător și în același timp activ; creativ dar mereu respectuos; întreprinzător și deschis; harnic și solidar. Cu acest stil să parcurgem drumurile din lume!

Ca pentru discipolii de la origini, locurile noastre de vestire sunt drumurile din lume: mai ales acolo Domnul așteaptă să fie cunoscut astăzi. Ca la începuturi, dorește ca vestirea să fie dusă nu cu forța noastră, ci cu forța sa: nu cu forța lumii, ci cu forța limpede și blândă a mărturiei bucuroase. Și acest lucru este urgent, frați și surori! Să-i cerem Domnului harul de a nu ne fosiliza pe chestiuni care nu sunt centrale, ci să ne dedicăm pe deplin urgenței misiunii. Să lăsăm altora bârfele și discuțiile prefăcute ale celui care se ascultă numai pe sine însuși, și să lucrăm concret pentru binele comun și pentru pace; să intrăm în joc cu curaj, convinși că este mai multă bucurie în a da decât în a primi (cf. Fap 20,35). Domnul înviat și viu, care mijlocește mereu pentru noi, să fie forța mergerii noastră, curajul drumului nostru.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; ITRC.ro
Publicarea în original: 27.05.2017
Publicarea pe acest sit: 28.05.2017
Etichete: ,

Comments are closed