Predica Papei la Liturghia celebrată în Cartagena

Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
la Liturghia celebrată la
zona portuară Contecar, Cartagena
duminică, 10 septembrie 2017

„Demnitatea persoanei și drepturile umane”

În acest oraș, care a fost numit „eroicul” datorită tenacității sale în urmă cu 200 de ani în apărarea libertății obținute, celebrez ultima Euharistie din această călătorie. În afară de asta, de 32 de ani, Cartagena de Indias este în Columbia sediul drepturilor umane, pentru că aici ca popor se estimează că „grație grupului misionar format de preoții iezuiți Pedro Claver y Corberó, Alonso de Sandoval și fratele Nicolás González, însoțiți de mulți fii ai orașului Cartagena de Indias în secolul al XVII-lea, s-a născut preocuparea pentru a ușura situația asupriților din acea epocă, în mod esențial cea a sclavilor, pentru care au reclamat respectul și libertatea” (Congresul Columbiei, 1985, legea 95, art. 1).

Aici, în sanctuarul „Sfântul Petru Claver”, unde în manieră continuă și sistematică se realizează confruntarea, reflecția și urmărirea progreselor și a vigorii drepturilor umane în Columbia, astăzi Cuvântul lui Dumnezeu ne vorbește despre iertare, corectare, comunitate și rugăciune.

În al patrulea discurs din Evanghelia lui Matei, Isus ne vorbește nouă, care am decis să ne bazăm pe comunitate, care apreciem viața în comun și visăm un proiect care să-i includă pe toți. Textul care precede este cel al păstorului bun care lasă cele 99 de oi pentru a merge după cea pierdută, și acea aromă parfumează întregul discurs pe care tocmai l-am ascultat: nu există nimeni așa de pierdut încât să nu merite grija noastră, apropierea noastră și iertarea noastră. Din această perspectivă se înțelege așadar că o lipsă, un păcat comis de unul, ne interpelează pe toți dar implică, înainte de toate, victima păcatului fratelui; și acesta este chemat să ia inițiativa pentru ca acela care i-a făcut rău să nu se piardă. A lua inițiativa: cel care ia inițiativa este mereu cel mai curajos.

În aceste zile am auzit atâtea mărturii ale persoanelor care au mers în întâmpinarea celor care le-au făcut rău. Răni teribile pe care am putut să le contemplu în înseși trupurile lor; pierderi ireparabile care încă le mai fac să plângă, și totuși aceste persoane au mers, au făcut primul pas pe un drum diferite de cele deja parcurse. Deoarece Columbia de multe decenii caută pacea prin tentative și, așa cum învață Isus, n-a fost suficient ca două părți să se apropie, să dialogheze; a fost nevoie ca să se insereze mulți alți actori în acest dialog reparator al păcatelor. „Dacă [fratele tău] nu te va asculta, mai ia cu tine unul sau doi” (Mt 18,16), ne spune Domnul în Evanghelie.

Am învățat că aceste căi de pacificare, de primat al rațiunii asupra răzbunării, de armonie delicată între politică și drept, nu pot să împiedica parcursurile oamenilor. Nu este suficient planul de cadre normative și acorduri instituționale între grupuri politice sau economice de bunăvoință. Isus găsește soluția la răul săvârșit în întâlnirea personală între părți. În afară de asta, este mereu prețios a insera în procesele noastre de pace experiența sectoarelor care, în multe ocazii, au fost făcute invizibile, pentru ca tocmai comunitățile să fie cele care colorează procesele de amintire colectivă. „Autorul principal, subiectul istoric al acestui proces, este mulțimea și cultura sa, nu o clasă, o fracțiune, un grup, o élite – toți oamenii și cultura lor -. Nu avem nevoie de un proiect al câtorva adresat câtorva, sau de o minoritate luminată sau testimonială care să-și însușească un sentiment colectiv. Este vorba despre un acord pentru a trăi împreună, despre un pact social și cultural” (Exortația apostolică Evangelii gaudium, 239).

Noi putem da o mare contribuție acestui nou pas pe care Columbia vrea să-l facă. Isus ne arată că acest drum de reinserare în comunitate începe cu un dialog în doi. Nimic nu va putea înlocui această întâlnire reparatoare; niciun proces colectiv nu ne scutește de provocarea de a ne întâlni, de a ne explica, de a ierta. Rănile profunde ale istoriei cer în mod necesar instanțe unde să se facă dreptate, unde să fie posibil ca victimele să cunoască adevărul, dauna să fie reparată cum se cuvine și să se acționeze cu claritate pentru a evita ca să se repete aceste delicte. Dar toate acestea ne lasă încă în pragul exigențelor creștine. Nouă creștinilor ni se cere să generăm „pornind de jos” o schimbare culturală: la cultura morții, a violenței, să răspundem cu cultura vieții și a întâlnirii. Ne spunea asta deja acel scriitor atât al vostru cât și al tuturor: „Acest dezastru cultural nu se remediază nici cu plumb nici cu bani, ci cu o educație la pace, construită cu iubire pe dărâmăturile unei țări înflăcărate unde ne trezim devreme pentru a continua să ne ucidem reciproc… o legitimă revoluție de pace care să canalizeze spre viață imensa energie creatoare care timp de aproape două secole am folosit-o pentru a ne distruge și care să revendice și să exalte predominarea imaginației” (Gabriel García Marquez, Mesaj despre pace, 1988).

Cât am acționat în favoarea întâlnirii, a păcii? Cât am omis, permițând care barbariile să devină trup în viața poporului nostru? Isus ne poruncește să ne confruntăm cu acele modele de comportament, acele stiluri de viață care fac rău trupului social, care distrug comunitatea. De câte ori se „normalizează” – se trăiesc ca lucruri normale – procese de violență, excludere socială, fără ca glasul nostru să se ridice și nici mâinile noastre să acuze în mod profetic! Alături de sfântul Petru Claver erau mii de creștini, mulți dintre ei consacrați; dar numai un mănunchi de persoane a început un curent contra-cultural de întâlnire. Sfântul Petru Claver a știut să restaureze demnitatea și speranța a sute de mii de negri și de sclavi care ajungeau în condiții absolut inumane, plini de teroare, cu toate speranțele lor pierdute. Nu avea titluri academice renumite; s-a ajuns chiar să se afirme că era „mediocru” ca inteligență, dar a avut „geniul” de a trăi pe deplin Evanghelia, de a se întâlni cu aceia pe care alții îi considerau numai un rebut. Secole mai târziu, amprenta acestui misionar și apostol din Societatea lui Isus a fost urmată de sfânta María Bernarda Bütler, care și-a dedicat viața slujirii săracilor și a celor marginalizați tot în acest oraș Cartagena1.

În întâlnirea dintre noi redescoperim drepturile noastre, recreăm viața pentru ca să fie din nou autentic umană. „Casa comună a tuturor oamenilor trebuie să continue să se ridice pe o înțelegere corectă a fraternității universale și pe respectarea sacralității oricărei vieți umane, a fiecărui bărbat și a fiecărei femeie; a săracilor, a bătrânilor, a copiilor, a bolnavilor, a celor nenăscuți, a șomerilor, a celor abandonați, a celor care sunt considerați rebutabili pentru nu sunt considerați decât numere dintr-o statistică sau alta. Casa comună a tuturor oamenilor trebuie să se edifice și pe înțelegerea unei anumite sacralități a naturii create” (Discurs la Națiunile Unite, 25 septembrie 2015).

Isus, în Evanghelie, ne prezintă și posibilitatea ca fratele să se închidă, să refuze să se schimbe, să persiste în răul său. Nu putem nega că există persoane care persistă în păcate care rănesc conviețuirea și comunitatea: „Mă gândesc la drama sfâșietoare a drogurilor, din care se câștigă în dispreț față de legi morale și civile”. Acest rău amenință direct demnitatea persoanei umane și frânge progresiv imaginea pe care Creatorul a plăsmuit-o în noi. Condamn cu fermitate această plagă care a stins atâtea vieți și care este menținută și susținută de oameni fără scrupule. Nu putem să ne jucăm cu viața fratelui nostru, nici să manipulăm demnitatea sa. Fac apel pentru ca să se caute modurile pentru a pune capăt traficului de droguri, care nu face decât să semene moarte peste tot retezând atâtea speranțe și distrugând atâtea familii. Mă gândesc și la o altă dramă: „la devastarea resurselor naturale și la poluarea care este în desfășurare; la tragedia exploatării forței de muncă; mă gândesc la traficurile ilicite de bani precum și la speculația financiară, care adesea capătă caractere de prădare și nocive pentru întregi sisteme economice și sociale, expunând la sărăcie milioane de bărbați și femei; mă gândesc la prostituție care în fiecare zi seceră victime nevinovate, mai ales printre cei mai tineri, furându-le viitorul; mă gândesc la crima traficului de ființe umane, la crimele și la abuzurile împotriva minorilor, la sclavia care încă își răspândește oroarea în atâtea părți ale lumii, la tragedia adesea neascultată a migranților asupra cărora se speculează în mod nedemn în ilegalitate” (Mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii 2014); și chiar se face speculă cu o „legalitate aseptică” pacifistă care nu ține cont de trupul fratelui, care este trupul lui Cristos. Și pentru aceasta trebuie să fim pregătiți și puternic poziționați pe principii de dreptate care să nu ia nimic carității. Nu este posibil a conviețui în pace fără a avea de-a face cu ceea ce corupe viața și atentează împotriva ei. În această privință, îi amintim pe toți cei care, cu curaj și fără a înceta, au lucrat și chiar și-au pierdut viața în apărarea și protejarea drepturilor persoanei umane și a demnității sale. Ca și lor, istoria ne cere și nouă să asumăm o angajare definitivă în apărarea drepturilor umane, aici, la Cartagena de Indias, loc pe care voi l-ați ales ca sediu național al tutelării lor.

În sfârșit, Isus ne cere să ne rugăm împreună; ca rugăciunea noastră să fie simfonică, având tonuri personale, accente diferite, dar care să înalțe în mod comun un singur strigăt. Sunt sigur că astăzi ne rugăm împreună pentru răscumpărarea celor care au fost în greșeală, și nu pentru distrugerea lor, pentru dreptate și nu pentru răzbunare, pentru repararea în adevăr și nu în uitare. Ne rugăm pentru a realiza motoul acestei vizite: „Facem primul pas!”, și ca acest prim pas să fie într-o direcție comună.

„A face primul pas” înseamnă, mai ales, a merge în întâmpinarea altora cu Cristos, Domnul. Și El ne cere mereu să facem un pas hotărât și sigur spre frați, renunțând la pretenția de a fi iertați fără să iertăm, de a fi iubiți fără să iubim. Dacă țara Columbia vrea o pace stabilă și durabilă, trebuie să facă urgent un pas în această direcție, care este aceea a binelui comun, a egalității, a dreptății, a respectării naturii umane și a exigențelor sale. Numai dacă ajutăm la desfacerea nodurilor violenței, vom descâlci încurcătura ciocnirilor: ni se cere să facem pasul întâlnirii cu frații, având curajul unei corectări care nu vrea să alunge ci să integreze; ni se cere să fim, cu caritate, fermi în ceea ce nu este negociabil; în definitiv, exigența este a de construi pacea, „vorbind nu cu limba ci cu mâinile și faptele” (sfântul Petru Claver), și de a ridica împreună ochii spre cer: El este capabil să desfacă ceea ce nouă ne apare imposibil, El ne-a promis că ne va însoți până la sfârșitul timpurilor și El nu va lăsa steril un efort așa de mare.

Rămas bun la sfârșitul Sfintei Liturghii

La sfârșitul acestei celebrări doresc să-i mulțumesc monseniorului Jorge Enrique Jiménez Carvajal, arhiepiscop de Cartagena, pentru cuvintele respectuoase pe care mi le-a adresat în numele fraților în episcopat și al întregului popor al lui Dumnezeu.

Mulțumesc domnului președinte Juan Manuel Santos pentru invitația sa de a vizita țara, autorităților civile și tuturor celor care au voit să se unească cu noi în această celebrare euharistică, aici sau prin intermediul mijloacelor de comunicare.

Mulțumesc pentru angajarea și colaborarea care au făcut posibilă această vizită. Sunt atâția cei care au colaborat oferind propriul timp și propria disponibilitate. Au fost zile intense și frumoase, în care am putut să întâlnesc atâtea persoane și să cunosc atâtea realități care mi-au atins inima. Voi mi-ați făcut mult bine!

Iubiți frați, aș vrea să vă las un ultim cuvânt: să nu ne oprim să „facem primul pas”, ci să continuăm să mergem împreună în fiecare zi pentru a merge în întâmpinarea celuilalt, în căutarea armoniei și a fraternității. Nu putem să ne oprim. La 8 septembrie 1654 murea chiar aici sfântul Petru Claver; după patruzeci de ani de sclavie voluntară, de muncă neobosită în favoarea celor mai săraci. El n-a rămas pe loc, după primul pas au urmat alții și alții. Exemplul său ne face să ieșim din noi înșine și să mergem în întâmpinarea aproapelui. Columbia, fratele tău are nevoie de tine, mergi în întâmpinarea lui ducând îmbrățișarea de pace, liberă de orice violență, „sclavi ai păcii, pentru totdeauna”.

Franciscus

Notă

Și ea a avut inteligența carității și a știut să-l găsească pe Dumnezeu în aproapele; niciunul dintre cei doi nu s-a paralizat în fața nedreptății și a dificultăților. Pentru că „în fața conflictului, unii pur și simplu îl privesc și merg înainte ca și cum n-ar fi nimic, își spală mâinile pentru a putea continua cu viața lor. Alții intră în conflict în așa fel încât rămân prizonieri, pierd orizontul, proiectează asupra instituțiilor propriile confuzii și insatisfacții și astfel unitatea devine imposibilă. Însă există un al treilea mod, cel mai adecvat, de a sta în fața conflictului. Este acela de a accepta să se suporte conflictul, să se rezolve și să se transforme într-un inel de legătură al unui nou proces” (Exortația apostolică Evangelii gaudium, 227).

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 10.09.2017
Publicarea pe acest sit: 11.09.2017
Etichete: ,

Lasă un răspuns