Predica Papei la Liturghia celebrată în Cairo

Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
la celebrarea Liturghiei pe stadionul militar
din Cairo, sâmbătă, 29 aprilie 2017

Al Salamò Alaikum / Pacea să fie cu voi!

Astăzi Evanghelia, în duminica a III-a a Paștelui, ne vorbește despre itinerarul celor doi discipoli din Emaus care au părăsit Ierusalimul. O Evanghelie care se poate rezuma în trei cuvinte: moarte, înviere și viață.

Moarte. Cei doi discipoli se întorc la viața lor zilnică, încărcați de dezamăgire și disperare: Învățătorul a murit, deci este inutil să spere. Erau dezorientați, înșelați și dezamăgiți. Drumul lor este o întoarcere înapoi; este o îndepărtare de experiența dureroasă a Răstignitului. Criza Crucii, ba chiar „scandalul” și „nebunia” Crucii (cf. 1Cor 1,18; 2,2), pare să fi îngropat orice speranță a lor. Cel pe care au construit existența lor este mort, înfrânt, ducând cu sine în groapă orice aspirație a lor.

Nu putea crede că Învățătorul și Mântuitorul care a înviat morții și a vindecat bolnavii putea să termine pironit pe crucea rușinii. Nu puteau înțelege de ce Dumnezeu Atotputernicul nu l-a salvat de la o moarte așa de rușinoasă. Crucea lui Cristos era crucea ideilor lor despre Dumnezeu; moartea lui Cristos era o moarte a ceea ce își imaginau că este Dumnezeu. De fapt, ei erau morții în mormântul caracterului limitat al înțelegerii lor.

De câte ori omul se auto-paralizează, refuzând să depășească propria idee despre Dumnezeu, despre un dumnezeu creat după chipul și asemănarea omului! De câte ori se disperă, refuzând să se creadă că atotputernicia lui Dumnezeu nu este atotputernicie de forță, de autoritate, ci este numai atotputernicie de iubire, de iertare și de viață!

Discipolii l-au recunoscut pe Isus „la frângerea pâinii”, în Euharistie. Dacă noi lăsăm să se rupă vălul care întunecă ochii noștri, dacă nu lăsăm să se rupă împietrirea inimii noastre și a prejudecăților noastre, nu vom putea recunoaște niciodată fața lui Dumnezeu.

Înviere. În întunericul nopții celei mai întunecate, în disperarea cea mai tulburătoare, Isus se apropie de ei și merge pe calea lor pentru ca să poată descoperi că El este „calea, adevărul și viața” (In 14,6). Isus transformă disperarea lor în viață, pentru că atunci când dispare speranța umană începe să strălucească speranța divină: „Ceea ce este imposibil la oameni este posibil la Dumnezeu” (Lc 18,27; cf. 1,37). Când omul atinge capătul eșecului și incapacității, când se despoaie de iluzia că este cel mai bun, că este autosuficient, că este centrul lumii, atunci Dumnezeu îi întinde mâna pentru a transforma noaptea sa în zori, chinul său în bucurie, moartea sa în înviere, drumul său înapoi în întoarcere la Ierusalim, adică în întoarcerea la viață și la victoria Crucii (cf. Evr 11,34).

De fapt, cei doi discipoli, după ce l-au întâlnit pe Cel Înviat, se întorc plini de bucurie, de încredere și de entuziasm, gata pentru mărturie. Cel Înviat i-a făcut să învie din mormântul necredinței și durerii lor. Întâlnindu-l pe Răstignitul-Înviat au găsit explicația și împlinirea întregii Scripturi, a Legii și a Profeților; au găsit sensul aparentei înfrângeri a Crucii.

Cel care nu trece prin experiența Crucii până la Adevărul Învierii se auto-condamnă la disperare. De fapt, noi nu putem să-l întâlnim pe Dumnezeu fără a răstigni mai înainte ideile noastre limitate despre un dumnezeu care oglindește înțelegerea atotputerniciei și a puterii din partea noastră.

Viață. Întâlnirea cu Isus înviat a transformat viața acelor doi discipoli, pentru că a-l întâlni pe Cel Înviat transformă orice viață și face rodnică orice sterilitate[1]. De fapt, Învierea nu este o credință născută în Biserică, ci Biserica este născută din credința în Înviere. Spune sfântul Paul: „Dacă Cristos nu a înviat, zadarnică este predica noastră și zadarnică este credința voastră” (1Cor 15,14).

Cel Înviat dispare din ochii lor, pentru a ne învăța că nu putem să-l reținem pe Isus în vizibilitatea sa istorică: „Fericiți cei care nu au văzut și au crezut!” (In 20,29; cf. 20,17). Biserica trebuie să știe și să creadă că El este viu cu ea și îi dă viață în Euharistie, în Scripturi și în Sacramente. Discipolii din Emaus au înțeles asta și s-au întors la Ierusalim pentru a împărtăși cu ceilalți experiența lor: „L-am văzut pe Domnul… Da, a înviat cu adevărat!” (cf. Lc 24,32).

Experiența discipolilor de la Emaus ne învață că nu folosește a umple locurile de cult dacă inimile noastre sunt golite de teama de Dumnezeu și de prezența sa; nu folosește a ne ruga dacă rugăciunea noastră adresată lui Dumnezeu nu se transformă în iubire adresată fratelui; nu folosește atâta religiozitate dacă nu este însuflețită de atâta credință și de atâta caritate; nu folosește a îngriji aparența, pentru că Dumnezeu privește sufletul și inima (cf. 1Sam 16,7) și detestă ipocrizia (cf. Lc 11,37-54; Fap 5,3-4)[2]. Pentru Dumnezeu, este mai bine a nu crede decât a fi un credincios fals, un ipocrit!

Credința adevărată este aceea care ne face mai caritabili, mai milostivi, mai cinstiți și mai umani; este aceea care însuflețește inimile pentru a le face să-i iubească pe toți gratuit, fără distincție și fără preferințe; este aceea care ne face să vedem în celălalt nu un dușman de înfrânt, ci un frate de iubit, de slujit și de ajutat; este aceea care ne face să răspândim, să apărăm și să trăim cultura întâlnirii, a dialogului, a respectului și a fraternității; ne duce la curajul de a-l ierta pe cel care ne ofensează, să dăm o mână de ajutor celui care a căzut; să-l îmbrăcăm pe cel care este gol, să-l hrănim pe cel înfometat, să-l vizităm pe cel închis, să-l ajutăm pe cel orfan, să dăm de băut celui însetat, să-l ajutăm pe cel bătrân și pe cel nevoiaș (cf. Mt 25,31-45). Adevărata credință este aceea care ne face să protejăm drepturile celorlalți, cu aceeași forță și cu același entuziasm cu care le apărăm pe ale noastre. În realitate, cu cât se crește în credință și în cunoaștere, cu atât se crește în umilință și în conștiința că suntem mici.

Iubiți frați și surori,

Lui Dumnezeu îi este plăcută numai credința mărturisită cu viața, pentru că unicul extremism admis pentru cei care cred este cel al carității! Orice alt extremism nu vine de la Dumnezeu și nu-i place Lui!

Acum, ca discipolii din Emaus, vă întoarceți la Ierusalimul vostru, adică la viața voastră zilnică, la familiile voastre, la munca voastră și la iubita voastră patrie plini de bucurie, de curaj și de credință. Nu vă fie frică să deschideți inima voastră la lumina Celui Înviat și lăsați ca El să transforme incertitudinea voastră în forță pozitivă pentru voi și pentru ceilalți. Nu vă fie frică să-i iubiți pe toți, prieteni și dușmani, pentru că în iubirea trăită se află forța și comoara celui care crede!

Fecioara Maria și Sfânta Familie, care au trăit pe acest pământ binecuvântat, să lumineze inimile noastre și să vă binecuvânteze pe voi și iubitul Egipt care, în zorii creștinismului, a primit evanghelizarea sfântului Marcu și a dat de-a lungul istoriei numeroși martiri și o mare ceată de sfinți și de sfinte!

Al Massih Kam / Bilhakika kam! – Cristos a înviat / Adevărat a înviat!

Note:

[1] Cf. Benedict al XVI-lea, Cateheză, Audiența generală de miercuri 11 aprilie 2007.
[2] Exclamă sfântul Efrem: „Dar smulgeți masca ce acoperă ipocritul și voi nu vă veți vedea decât putreziciune” (Serm.). „Vai de cel care este cu inimă dublă!” – spune Ecleziasticul (2,14 Vulgata).

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; ITRC.ro
Publicarea în original: 29.04.2017
Publicarea pe acest sit: 29.04.2017
Etichete: ,

Comments are closed