Predica Papei la Liturghia celebrată în Azerbaidjan

Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
la Liturghia celebrată în Azerbaidjan
Baku, duminică, 2 octombrie 2016

Cuvântul lui Dumnezeu ne prezintă astăzi două aspecte esențiale ale vieții creștine: credința și slujirea. Cu privire la credință, sunt adresate Domnului două cereri deosebite.

Prima este cea a profetului Habacuc, care-l imploră pe Dumnezeu pentru ca să intervină și să restabilească dreptatea și pacea pe care oamenii au încălcat-o cu violență, certuri și dispute: „Până când voi striga către tine, Doamne – spune el – și tu nu vei asculta?” (Hab 1,2). Dumnezeu, răspunzând, nu intervine direct, nu rezolvă situația în mod brusc, nu se face prezent cu forța. Dimpotrivă, invită să se aștepte cu răbdare, fără a pierde vreodată speranța; mai ales, subliniază importanța credinței. Pentru că prin credința sa omul va trăi (cf. Hab 2,4). Așa face Dumnezeu și cu noi: nu ascultă dorințele noastre care ar vrea să schimbe lumea și pe ceilalți imediat și încontinuu, ci tinde înainte de toate să vindece inima, inima mea, inima ta, inima fiecăruia; Dumnezeu schimbă lumea schimbând inimile noastre, și asta nu o poate face fără noi. De fapt, Domnul dorește ca să-i deschidem poarta inimii, pentru a putea intra în viața noastră. Și această deschidere la El, această încredere în El este tocmai „victoria care a învins lumea: credința noastră” (1In 5,4). Pentru că atunci când Dumnezeu găsește o inimă deschisă și încrezătoare, acolo poate săvârși fapte minunate.

Dar a avea credință, o credință vie, nu este ușor; și iată atunci a doua cerere, aceea pe care în Evanghelie apostolii o adresează Domnului: „Mărește-ne credința!” (Lc 17,6). Este o cerere frumoasă, o rugăciune pe care și noi am putea s-o adresăm lui Dumnezeu în fiecare zi. Dar răspunsul divin este surprinzător: și în acest caz răstoarnă cererea: „Dacă ați avea credință…”. El este cel care ne cere nouă să avem credință. Deoarece credința, care este un dar al lui Dumnezeu și trebuie mereu cerută, trebuie cultivată și din partea noastră. Nu este o forță magică ce coboară din cer, nu este o „dotă” care se primește o dată pentru totdeauna, și nici o superputere care folosește pentru a rezolva problemele vieții. Pentru că o credință utilă să satisfacă nevoile noastre ar fi o credință egoistă, centrată în întregime asupra noastră. Credința nu trebuie confundată cu faptul de a sta bine sau cu faptul de a se simți bine, cu faptul de a fi mângâiași în suflet pentru că avem un pic de pace în inimă. Credința este firul de aur care ne leagă cu Domnul, bucuria pură de a sta cu El, de a fi uniți cu El; este darul care valorează întreaga viață, dar care aduce rod dacă facem partea noastră.

Și care este partea noastră? Isus ne face să înțelegem că este slujirea. De fapt, în Evanghelie, Domnul rostește imediat după cuvintele despre puterea credinței pe cel despre slujire. Credința și slujirea nu se pot separa, ba chiar sunt strâns unite, înnodate între ele. Pentru a mă explica aș vrea să folosesc o imagine foarte familiară vouă, aceea a unui covor frumos: covoarele voastre sunt adevărate opere de artă și provin dintr-o istorie foarte veche. Și viața creștină a fiecăruia vine de departe, este un dar pe care l-am primit în Biserică și care provine din inima lui Dumnezeu, Tatăl nostru, care dorește să facă din fiecare dintre noi o capodoperă a creației și a istoriei. Fiecare covor, voi știți bine, trebuie țesut după urzeală și bătătură; numai cu această structură ansamblul este bine compus și armonios. Așa este pentru viața creștină: trebuie țesută cu răbdare în fiecare zi, împletind între ele o urzeală și o bătătură bine definite: urzeala credinței și bătătura slujirii. Când cu credința se înnoadă slujirea, inima se menține deschisă și tânără, și se dilată în a face bine. Atunci credința, așa cum spune Isus în Evanghelie, devine puternică, face fapte minunate. Dacă merge pe drumul acela, atunci se maturizează și devine puternică, cu condiția să rămână mereu unită cu slujirea.

Dar ce este slujirea? Putem să ne gândim că ea constă numai în a fi loiali față de propriile datorii sau în a face vreo faptă bună. Dar pentru Isus este mult mai mult. În Evanghelia de astăzi El ne cere, și cu cuvinte foarte puternice, radicale, o disponibilitate totală, o viață la dispoziție deplină, fără calcule și fără foloase. Pentru ce este Isus așa de exigent? Pentru că El ne-a iubit astfel, făcându-se slujitorul nostru „până la sfârșit” (In 13,1), venind „pentru a sluji și a-și da propria viață” (Mc 10,45). Și asta se întâmplă și astăzi ori de câte ori celebrăm Euharistia: Domnul vine în mijlocul nostru și oricât ne-am putea propune noi să-l slujim și să-l iubim, întotdeauna El este cel care ne precede, slujindu-ne și iubindu-ne mai mult decât ne imaginăm și merităm. Ne dăruiește însăși viața sa. Și ne invită să-l imităm, spunându-ne: „Dacă îmi slujește cineva, să mă urmeze” (In 12,26).

Așadar, nu suntem chemați să slujim numai pentru a avea o răsplată, ci pentru a-l imita pe Dumnezeu, făcut slujitor din iubire față de noi. Și nu suntem chemați să slujim când și când, ci să trăim slujind. Slujirea este așadar un stil de viață, ba chiar rezumă în sine tot stilul de viață creștin: a-l sluji pe Dumnezeu în adorație și în rugăciune; a fi deschiși și disponibili; a-l iubi concret pe aproapele; a ne strădui cu elan pentru binele comun.

Nu lipsesc și pentru cei care cred ispitele, care îndepărtează de stilul slujirii și ajung să facă viață de neslujit. Unde nu este slujire, viața este de neslujit! Și aici putem evidenția două ispite. Una este aceea de a lăsa inima să se lâncezească. O inimă lâncedă se închide într-o viață leneșă și sufocă focul iubirii. Cine este lânced trăiește pentru a satisface propriile comodități, care nu ajung niciodată, și astfel nu este niciodată mulțumit; puțin câte puțin ajunge să fie mulțumit cu o viață mediocră. Cel lânced îi rezervă lui Dumnezeu și celorlalți „procente” din propriul timp și din propria inimă, fără a exagera vreodată, ba chiar încercând mereu să economisească. Astfel viața sa pierde din gust: devine ca un ceai care era într-adevăr bun, dar care când se răcește nu se mai poate bea. Însă sunt sigur că voi, privind la exemplele celor care v-au precedat în credință, nu veți lăsa inima să se lâncezească. Biserica întreagă, care nutrește pentru voi o simpatie specială, vă privește și vă încurajează: sunteți o turmă mică atât de prețioasă în ochii lui Dumnezeu!

Există o a doua ispită, în care se poate cădea nu pentru că suntem pasivi, ci pentru că suntem „prea activi”: aceea de a gândi ca niște stăpâni, de a munci numai pentru a câștiga credit și pentru a deveni cineva. Atunci slujirea devine un mijloc și nu un scop, pentru că scopul a devenit prestigiul; apoi vine puterea, faptul de a voi să fim mari. „Însă între voi – ne amintește Isus nouă tuturor – să nu fie așa: cine vrea să devină mare între voi, să fie slujitorul vostru” (Mt 20,26). Astfel se edifică și se înfrumusețează Biserica. Reiau imaginea covorului, aplicând-o la frumoasa voastră comunitate: fiecare dintre voi este ca un splendid fir de mătase, dar numai dacă sunt bine împletite între ele diferitele fire creează o frumoasă compoziție; singure, nu folosesc. Rămâneți mereu uniți, trăind cu umilință în caritate și bucurie; Domnul, care creează armonia în diferențe, vă va păzi.

Să ne ajute mijlocirea Fecioarei Neprihănite și a sfinților, îndeosebi a sfintei Tereza de Calcutta, ale cărei roade de credință și de slujire sunt în mijlocul vostru. Să primim câteva cuvinte splendide ale sale, care rezumă mesajul de astăzi: „Rodul credinței este iubirea. Rodul iubirii este slujirea. Rodul slujirii este pacea” (Drumul simplu, Introducere).

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 02.10.2016
Publicarea pe acest sit: 02.10.2016
Etichete: , ,

Comments are closed