Predica Papei la Liturghia celebrată în Asuncion

Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
la Liturghia celebrată pe Campo Grande di Ñu Guazú,
Asuncion, Paraguay, 12 iulie 2015

„Domnul ne va da ploaie și pământul își va aduce roadele sale”, așa spune Psalmul (cf. 84,13). Asta suntem invitați să celebrăm, acea misterioasă comuniune dintre Dumnezeu și poporul său, dintre Dumnezeu și noi. Ploaia este semn al prezenței sale în pământul lucrat de mâinile noastre. O comuniune care dă rod mereu, dă viață mereu. Această încredere provine din credință, a ști că putem să ne bazăm pe harul său, care mereu va transforma și va iriga pământul nostru.

O încredere care se învață, care se educă. O încredere care se formează în sânul unei comunități, în viața unei familii. O încredere care devine mărturie pe fețele atâtora care ne stimulează să-l urmăm pe Isus, să fim discipoli ai Celui care nu dezamăgește niciodată. Discipolul se simte invitat să se încreadă, se simte invitat de Isus să-i fie prieten, să împărtășească destinul său, să împărtășească viața sa. „Nu vă mai numesc servitori, pentru că servitorul nu știe ce face stăpânul lui. Însă v-am numit pe voi prieteni pentru că toate câte le-am auzit de la Tatăl vi le-am făcut cunoscute” (In 15,15). Discipolii sunt cei care învață să trăiască în încrederea prieteniei lui Isus.

Și Evanghelia ne vorbește despre această ucenicie. Ne prezintă cartea de identitate a creștinului. Scrisoarea sa de prezentare, scrisorile sale de acreditare.

Isus îi cheamă pe discipolii săi și îi trimite dându-le reguli clare, precise. Îi provoacă printr-o serie de atitudini, comportamente pe care trebuie să le aibă. Nu sunt puține dățile care ni se pot părea exagerate sau absurde; atitudini pe care ar fi mai ușor să le citim simbolic sau „spiritual”. Însă Isus este foarte clar. Nu le spune: „Faceți în vreun mod” sau „faceți ceea ce puteți”.

Să amintim împreună aceste recomandări: „Nu luați pentru călătorie decât un toiag: nici pâine, nici desagă, nici bani… rămâneți în casa în care vă vor găzdui” (cf. Mc 6,8-11). Ar părea ceva imposibil.

Am putea să ne concentrăm pe cuvintele „pâine”, „bani”, „desagă”, „toiag”, „sandale”, „tunică”. Și ar fi legitim. Dar mi se pare că există un cuvânt-cheie, care ar putea trece neobservat în fața impactului celor pe care tocmai le-am enumerat. Un cuvânt central în spiritualitatea creștină, în experiența uceniciei: ospitalitatea. Isus, ca bun învățător, pedagog, îi trimite să trăiască ospitalitatea. Le spune: „Rămâneți acolo unde vă vor primi”. Îi trimite să învețe una dintre caracteristicile fundamentale ale comunității credincioase. Am putea spune că creștinul este cel care a învățat să găzduiască, a învățat să primească.

Isus nu-i trimite ca puternici, ca proprietari, conducători, sau încărcați cu legi și cu norme; dimpotrivă, le arată că drumul creștinului este pur și simplu a transforma inima, proprie, și a ajuta la transformarea inimii altora. A învăța să trăiască într-un alt mod, cu o altă lege, sub o altă normativă. Înseamnă a trece de la logica egoismului, a închiderii, a ciocnirii, a dezbinării, a superiorității, la logica vieții, a gratuității, a iubirii. De la logica dominării, a asupririi, a manipulării, la logica acceptării, a primirii și a îngrijirii.

Sunt două logici care sunt în joc, două moduri de a înfrunta viața și de a înfrunta misiunea.

De câte ori gândim misiunea pe baza proiectelor sau programelor. De câte ori imaginăm evanghelizarea în jurul miilor de strategii, tactici, manevre, trucuri, încercând să convertim persoanele cu argumentațiile noastre. Astăzi Domnul ne spune foarte clar: în logica Evangheliei nu se convinge cu argumentații, cu strategii, cu tactici, ci pur și simplu învățând să primim, să găzduim.

Biserica este mamă cu inima deschisă care știe să accepte, să primească, în special pe cel care are nevoie de îngrijire mai mare, pe cel care este în dificultate mai mare. biserica, așa cum o voia Isus, este casa ospitalității. Și cât bine putem face dacă ne încurajăm să învățăm acest limbaj al ospitalității, acest limbaj al primirii, al acceptării! Câte răni, câtă disperare se poate îngriji într-o locuință în care cineva poate să se simtă primit! Pentru aceasta este nevoie să se țină ușile deschise, mai ales ușile inimii.

Ospitalitate cu cel înfometat, cu cel însetat, cu străinul, cu cel gol, cu cel bolnav, cu prizonierul (cf. Mt 25,34-37), cu leprosul, cu paraliticul. Ospitalitate cu cel care nu gândește ca noi, cu cel care nu are credință sau a pierdut-o, și eventual din vina noastră. Ospitalitate cu cel persecutat, cu șomerul. Ospitalitate cu culturile diferite, de care acest ținut paraguaian este așa de bogat. Ospitalitate cu păcătosul, pentru că și fiecare dintre noi este păcătos.

De atâtea ori uităm că există un rău care precede păcatele noastre, care vine înainte. Există o rădăcină care provoacă atâtea, dar atâtea daune, care distruge în tăcere atâtea vieți. Există un rău care, puțin câte puțin, își face un cuib în inima noastră și „mănâncă” vitalitatea noastră: singurătatea. Singurătate care poate să aibă multe cauze, multe motive. Cât de mult distruge viața și cât de mult ne face rău! Ne desparte de ceilalți, de Dumnezeu, de comunitate. Ne închide în noi înșine. De aceea ceea ce este propriu Bisericii, acestei mame, nu este îndeosebi să gestioneze lucruri, proiecte, ci să învețe să trăiască fraternitatea cu alții. Fraternitatea primitoare este ce mai bună mărturie că Dumnezeu este Tată, pentru că „prin aceasta vor recunoaște toți că sunteți discipolii mei: dacă aveți dragoste unii față de alții” (In 13,35).

În acest mod Isus ne deschide la o logică nouă. Un orizont plin de viață, de frumusețe, de adevăr, de plinătate.

Dumnezeu nu închide niciodată orizonturile, Dumnezeu nu este niciodată pasiv în fața vieții, nu este niciodată pasiv în fața suferinței fiilor săi. Dumnezeu nu se lasă niciodată învins în generozitate. Pentru aceasta ni-l trimite pe Fiul său, îl dăruiește, îl încredințează, îl împărtășește; pentru ca să învățăm drumul fraternității, drumul darului. Este în mod definitiv un nou orizont, este un nou cuvânt pentru atâtea situații de excludere, de destrămare, de închidere, de izolare. Este un Cuvânt care rupe tăcerea singurătății.

Și când suntem obosiți sau ne devine apăsătoare misiunea de a evangheliza, este bine să ne amintim că viața pe care Isus ne-o oferă răspunde la necesitățile cele mai profunde ale persoanelor, pentru că toți am fost creați pentru prietenia cu Isus și pentru iubirea fraternă (cf. Exortația apostolică Evangelii gaudium, 265).

Un lucru este sigur: nu putem obliga pe nimeni să ne primească, să ne găzduiască; este sigur și este parte a sărăciei noastre și a libertății noastre. Dar este la fel de sigur că nimeni nu ne poate obliga să nu fim primitori, ospitalieri față de viața poporului nostru. Nimeni nu ne poate cere să nu primim și să nu îmbrățișăm viața fraților noștri, mai ales viața celor care au pierdut speranța și gustul de a trăi. Cât de frumos este să ne imaginăm parohiile, comunitățile, capelele noastre, unde sunt creștinii, nu cu ușile închise, ci ca adevărate centre de întâlnire între noi și Dumnezeu. Ca locuri de ospitalitate și de primire.

Biserica este mamă, ca Maria. În ea avem un model. A primi, ca Maria, care nu a dominat și nu a luat în stăpânire Cuvântul lui Dumnezeu, ci, dimpotrivă, l-a găzduit, l-a purtat în sân și l-a dăruit.

A primi ca pământul care nu domină sămânța, ci o primește, o hrănește și o face să încolțească.

Așa vrem să fim noi creștinii, așa vrem să trăim credința în acest pământ paraguaian, ca Maria, primind viața lui Dumnezeu în frații noștri cu încredere, cu certitudinea că „Domnul ne va da ploaie și pământul nostru își va da roadele sale”. Așa să fie.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 12.07.2015
Publicarea pe acest sit: 13.07.2015
Etichete: , ,

Lasă un răspuns