Predica Papei la Jubileul persoanelor excluse social

Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
la Jubileul persoanelor excluse social
duminică, 13 noiembrie 2016

„Pentru voi […] va străluci soarele dreptății” (Mal 3,20). Cuvintele profetului Malahia, pe care le-am ascultat în prima lectură, luminează celebrarea din această zi jubiliară. Se află la ultima pagină a ultimului profet din Vechiul Testament și sunt adresate celor care au încredere în Domnul, care își pus speranța în El, alegându-l ca bine suprem al vieții și refuzând să trăiască numai pentru ei înșiși și pentru propriile interese. Pentru aceștia, săraci de ei înșiși dar bogați de Dumnezeu, va străluci soarele dreptății sale: ei sunt săracii în duh, cărora Isus le promite împărăția cerurilor (cf. Mt 5,3) și pe care Dumnezeu prin gura profetului Malahia, îi numește „proprietatea mea” (Mal 3,17). Profetul îi opune celor mândri, celor care și-au pus siguranța lor în autosuficiența lor și în bunurile lumii. În fața acestei pagini finale din Vechiul Testament, se nasc întrebări care interpelează sensul ultim al vieții: unde caut eu siguranța mea? În Domnul sau în alte siguranțe care nu-i plac lui Dumnezeu? Unde este îndreptată viața mea, unde se îndreaptă inima mea? Spre Domnul vieții sau spre lucruri care trec și nu satură?

Chestiuni asemănătoare apar în textul evanghelic de astăzi. Isus se află la Ierusalim, pentru ultima și cea mai importantă pagină a vieții sale pământești: moartea și învierea sa. Este la templu, „ornat cu pietre prețioase și daruri votive” (Lc 21,5). Mulțimea chiar vorbește despre frumusețile exterioare ale templului, când Isus spune: „vor veni zile în care nu va rămâne piatră peste piatră care să nu fie dărâmată” (v. 6). Adaugă că nu vor lipsi conflicte, epidemii, tulburări pe pământ și în cer. Isus nu vrea să înfricoșeze, ci să ne spună că tot ceea ce vedem, în mod inevitabil, trece. Și împărățiile cele mai puternice, edificiile cele mai sacre și realitățile cele mai stabile din lume, nu durează pentru totdeauna: mai devreme sau mai târziu, cad.

În fața acestor afirmații, oamenii imediat pun două întrebări Învățătorului: „când vor fi acestea și care va fi semnul că ele au să se întâmple?” (v. 7). Când și care… Suntem întotdeauna împinși de curiozitate: vrem să știm când și să primim semne. Însă lui Isus nu-i place această curiozitate. Dimpotrivă, El îndeamnă să nu ne lăsăm înșelați de predicatorii apocaliptici. Cine îl urmează pe Isus nu dă ascultare profeților de nenorociri, vanităților horoscoapelor, predicilor și prezicerilor care dau naștere la frici, distrăgând de la ceea ce contează. Printre multele voci care se aud, Domnul invită să se distingă ceea ce vine de la El și ceea ce vine de la duhul fals. Este important: a distinge invitația înțeleaptă pe care Dumnezeu ne-o adresează în fiecare zi de zgomotul celui care se folosește de numele lui Dumnezeu pentru a înspăimânta, pentru a alimenta diviziuni și frici.

Isus invită cu fermitate să nu ne fie frică în fața tulburărilor din orice epocă, nici în fața celor mai grave și nedrepte încercări care li se întâmplă discipolilor săi. El cere să se persevereze în bine și să se pună încredere deplină în Dumnezeu, care nu dezamăgește: „niciun fir de păr de pe capul vostru nu se va pierde” (v. 18). Dumnezeu nu-i uită pe credincioșii săi, proprietatea sa prețioasă, care suntem noi.

Dar ne interpelează astăzi cu privire la sensul existenței noastre. Cu o imagine, s-ar putea spune că aceste lecturi sunt ca un „ciur” în mijlocul scurgerii vieții noastre: ne amintesc că aproape totul din lumea aceasta trece, ca apa care se scurge; dar există realități prețioase care rămân, ca o piatră prețioasă într-un ciur. Ce anume rămâne, ce anume are valoare în viață, care bogății nu dispar? Cu siguranță două: Domnul și aproapele. Aceste două bogății nu dispar! Acestea sunt bunurile cele mai mari, care trebuie iubite. Tot restul – cerul, pământul, lucrurile cele mai frumoase, chiar această bazilică – trece; dar nu trebuie să excludem din viață pe Dumnezeu și pe ceilalți.

Și totuși chiar astăzi, când se vorbește despre excludere, vin imediat în minte persoane concrete; nu lucruri inutile, ci persoane prețioase. Persoana umană, pusă de Dumnezeu în vârful creației, este adesea rebutată, pentru că se preferă lucrurile care trec. Și acest lucru este inacceptabil, pentru că omul este bunul cel mai prețios în ochii lui Dumnezeu. Și este grav să ne obișnuim cu această rebutare; trebuie să ne preocupăm, când conștiința se anesteziază și nu mai ține cont de fratele care suferă lângă noi sau de problemele serioase ale lumii, care devin numai refrene deja auzite în știrile de la telejurnale.

Astăzi, iubiți frați și surori, este Jubileul vostru și cu prezența voastră ne ajutați să ne sintonizăm pe lungimea de undă a lui Dumnezeu, să privim ceea ce privește El: El nu se oprește la aparență (cf. 1Sam 16,7), ci își îndreaptă privirea „spre cel umil și spre cu sufletul zdrobit” (Is 66,2), spre atâția săraci Lazăr de astăzi. Cât de rău ne face să ne prefacem că nu-l observăm pe Lazăr care este exclus și rebutat (cf. Lc 16,19-21)! Înseamnă a ne întoarce fața de la Dumnezeu. Înseamnă a ne întoarce fața de la Dumnezeu! Este un simptom de scleroză spirituală când interesul se concentrează asupra lucrurilor care trebuie produse, în locul persoanelor care trebuie iubite. Așa se naște contradicția tragică din timpurile noastre: cu cât se măresc progresul și posibilitățile, care este un bine, cu atât există mai mulți cei care nu pot să aibă acces la ele. Este o mare nedreptate care trebuie să ne preocupe, mul mai mult decât să știm când și cum va fi sfârșitul lumii. Pentru că nu putem sta liniștiți în casă în timp ce Lazăr zace la ușă; nu există pace în casa celui care se simte bine, când lipsește dreptate în casa tuturor.

Astăzi, în catedralele și în sanctuarele din toate lumea se închid Porțile Milostivirii. Să cerem harul de a nu închide ochii în fața lui Dumnezeu care ne privește și în fața aproapelui care ne interpelează. Să deschidem ochii în fața lui Dumnezeu, purificând vederea inimii de reprezentările înșelătoare și înfricoșătoare, de dumnezeul puterii și al pedepselor, proiecție a mândriei și a temerii umane. Să privim cu încredere la Dumnezeul milostivirii, cu certitudinea că „iubirea nu încetează niciodată” (1Cor 13,8). Să reînnoim speranța vieții adevărat la care suntem chemați, aceea care nu va trece și care ne așteaptă în comuniune cu Domnul și cu ceilalți, într-o bucurie care va dura pentru totdeauna, și fără de sfârșit.

Și să deschidem ochii spre aproapele, mai ales spre fratele uitat și exclus, spre „Lazăr” care zace în fața ușii noastre. Acolo se îndreaptă lupa Bisericii. Fie ca Domnul să ne elibereze de a o îndrepta spre noi. Să ne abată de la aparențele înșelătoare care ne distrag, de interese și de privilegii, de alipirile de putere și de glorie, de seducția duhului lumii. Maica noastră Biserică privește „îndeosebi la acea parte a omenirii care suferă și plânge, deoarece știe că aceste persoane îi aparțin prin drept evanghelic” (Paul al VI-lea, Alocuție la începutul celei de-a II-a Sesiuni a Conciliului al II-lea din Vatican, 29 septembrie 1963). Prin drept, și chiar prin obligație evanghelică, pentru că este îndatorirea noastră să ne îngrijim de adevărata bogăție care sunt săracii. În lumina acestor reflecții, aș vrea ca astăzi să fie „ziua săracilor”. Ne amintește bine o tradiția antică, referitoare la sfântul martir roman Laurențiu. El, înainte de a îndura un martiriu atroce din iubire față de Domnul, a împărțit săracilor bunurile comunității, calificați de el ca adevărate comori ale Bisericii. Să ne dea Domnul să privim fără frică la ceea ce contează, să ne îndreptăm inima spre El și spre adevăratele noastre comori.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; ITRC.ro
Publicarea în original: 13.11.2016
Publicarea pe acest sit: 13.11.2016
Etichete: , ,

Comments are closed