Predica Papei la Jubileul deținuților

Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
la Jubileul deținuților
duminică, 6 noiembrie 2016

Mesajul pe care Cuvântul lui Dumnezeu vrea să ni-l comunice astăzi este desigur cel al speranței, al acelei speranțe care nu dezamăgește.

Unul dintre cei șapte frați condamnați la moarte de regele Antioh Epifan spune: „aștepți speranța de la Dumnezeu că vei fi înviat iarăși de el” (2Mac 7,14). Aceste cuvinte manifestă credința acelor martiri care, în pofida suferințelor și torturilor, au forța de a privi dincolo. O credință care, în timp ce recunoaște în Dumnezeu izvorul speranței, arată dorința de a ajunge la o viață nouă.

În același mod, în Evanghelie, am ascultat cum Isus cu un simplu răspuns, dar perfect, șterge toată cazuistica banală pe care saduceii i-o prezentaseră. Expresia sa: „Dumnezeu nu este al celor morți, ci al celor vii, întrucât toți trăiesc pentru el” (Lc 20,38), revelează adevărata față a Tatălui, care dorește numai viața tuturor fiilor săi. Deci speranța de a ne renaște la o viață nouă este ceea ce suntem chemați să ne însușim pentru a fi fideli față de învățătura lui Isus.

Speranța este dar al lui Dumnezeu. Trebuie s-o cerem. Ea este pusă în adâncul inimii fiecărei persoane pentru ca să poată lumina cu lumina sa prezentul, adesea tulburat și întunecat de atâtea situații care aduc tristețe și durere. Avem nevoie să facem mai trainice rădăcinile speranței noastre, pentru ca să poată aduce rod. În primul rând, certitudinea prezenței și a compasiunii lui Dumnezeu, în pofida răului pe care l-am făcut. Nu există loc în inima noastră la care să nu poată ajunge iubirea lui Dumnezeu. Unde există o persoană care a greșit, acolo se face și mai prezentă milostivirea Tatălui, pentru a trezi căință, iertare, reconciliere, pace.

Astăzi celebrăm Jubileul Milostivirii pentru voi și cu voi, frați și surori deținuți. Și cu această expresie a iubirii lui Dumnezeu, milostivirea, simțim nevoie să ne confruntăm. Desigur, nerespectarea legii a meritat condamnarea; și privarea de libertate este forma cea mai apăsătoare a pedepsei care se ispășește, pentru că atinge persoana în nucleul său cel mai intim. Și totuși, speranța nu poate să dispară. De fapt, una este ceea ce merităm pentru răul făcut; în schimb, altceva este „respirația” speranței, care nu poate să fie sufocată de nimic și de nimeni. Inima noastră mereu speră binele; suntem datori cu asta milostivirii cu care Dumnezeu ne vine în întâmpinare fără a ne abandona vreodată (cf. Augustin, Sermo 254, 1).

În Scrisoarea către Romani, apostolul Paul vorbește despre Dumnezeu ca despre „Dumnezeul speranței” (Rom 15,13). Este ca și cum ar vrea să ne spună și nouă: „Dumnezeu speră”; și oricât de paradoxal poate să pară, este chiar așa: Dumnezeu speră! Milostivirea sa nu-l lasă liniștit. Este ca acel Tată din parabolă, care speră mereu în întoarcerea fiului care a greșit (cf. Lc 15,11-32). Nu există repaus nici odihnă pentru Dumnezeu până când nu a regăsit oaia care se pierduse (cf. Lc 15,5). Așadar, dacă Dumnezeu speră, atunci speranța nu poate să fie luată nimănui, pentru că este forța pentru a merge înainte; este tinderea spre viitor pentru a transforma viața; este un brânci spre ziua de mâine, pentru ca iubirea cu care, în pofida a toate, suntem iubiți să poată deveni drum nou… Așadar, speranța este dovada interioară a forței milostivirii lui Dumnezeu, care cere să se privească înainte și să se învingă, cu credința și abandonarea în El, atracția spre rău și spre păcat.

Dragi deținuți, este ziua Jubileului vostru! Fie ca astăzi, în fața Domnului, speranța voastră să fie aprinsă. Jubileul, prin însăși natura sa, aduce cu sine vestea eliberării (cf. Lev 25,39-46). Nu depinde de mine s-o pot acorda, dar a trezi în fiecare dintre voi dorința de libertate adevărată este o misiune la care Biserica nu poate renunța. Uneori, o anumită ipocrizie face ca să se vadă în voi numai persoane care au greșit, pentru care singura cale este cea a închisorii. Eu vă spun: ori de câte ori intru într-o închisoare mă întreb: „De ce ei și nu eu?”. Toți avem posibilitatea de a greși: toți. Într-o manieră sau în alta am greșit. Și ipocrizia face în așa fel încât să nu se gândească la posibilitatea de a-și schimba viața: există puțină încredere în reabilitare, în reinserarea în societate. Dar în acest mod se uită că toți suntem păcătoși și, adesea, suntem și prizonieri fără a ne da seama de asta. Când rămânem închiși în propriile prejudecăți, sau suntem sclavi ai idolilor unei bunăstări false, când ne mișcăm în scheme ideologice sau se absolutizează legi de piață care strivesc persoanele, în realitate nu se face altceva decât a sta între pereții strâmți ai celulei individualismului și autosuficienței, privați de adevărul care generează libertatea. Și a îndrepta degetul împotriva cuiva care a greșit nu poate să devină un alibi pentru a ascunde propriile contradicții.

De fapt știm că în fața lui Dumnezeu nimeni nu se poate considera drept (cf. Rom 2,1-11). Dar nimeni nu poate trăi fără certitudinea de a găsi iertarea! Tâlharul căit, răstignit împreună cu Isus, l-a însoțit în paradis (cf. Lc 23,43). De aceea, nimeni dintre voi să nu se închidă în trecut! Desigur, istoria trecută, chiar dacă am vrea, nu poate să fie rescrisă. Însă istoria care începe astăzi, și care privește la viitor, este încă de scris în întregime, cu harul lui Dumnezeu și cu responsabilitatea voastră personală. Învățând din greșelile din trecut, se poate deschide un nou capitol al vieții. Să nu cădem în ispita de a crede că nu putem fi iertați. Orice lucru, mic sau mare, ne-ar reproșa inima, „Dumnezeu este mai mare decât inima noastră” (1In 3,20): trebuie numai să ne încredințăm milostivirii sale.

Credința, chiar dacă e mică precum un grăunte de muștar, este în măsură să mute munții (cf. Mt 17,20). De câte ori forța credinței a permis să se pronunțe cuvântul iertare în condiții omenește imposibile! Persoane care au îndurat violențe sau samavolnicii asupra lor însele sau asupra celor dragi ai lor sau asupra propriilor bunuri… Numai forța lui Dumnezeu, milostivirea, poate să vindece anumite răni. Și acolo unde la violență se răspunde cu iertarea, acolo și inima celui care a greșit poate să fie învinsă de iubirea care înfrânge orice formă de rău. Și astfel, printre victime și printre vinovați Dumnezeu ridică autentici martori și făcători de milostivire.

Astăzi o venerăm pe Fecioara Maria în această statuie care o reprezintă ca Mamă care ține în brațe pe Isus cu un lanț rupt, lanțul sclaviei și al închisorii. Ea să îndrepte asupra fiecăruia dintre voi privirea sa maternă; să facă să izvorască din inima voastră forța speranței pentru o viață nouă și demnă de a fi trăită în libertate deplină și în slujirea față de aproapele.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 06.11.2016
Publicarea pe acest sit: 06.11.2016
Etichete: , ,

Comments are closed