Predica Papei la Jubileul cateheților

Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
la Jubileul cateheților
duminică, 25 septembrie 2016

Apostolul Paul în lectura a doua adresează lui Timotei, dar și nouă, câteva recomandări pe care le are la inimă. Între acestea, cere să se „păzească porunca fără prihană și fără vină” (1Tim 6,14). Vorbește pur și simplu despre o poruncă. Pare că vrea să ne facă să ținem privirea îndreptată spre ceea ce este esențial pentru credință. De fapt, sfântul Paul nu recomandă atâtea puncte și aspecte, ci subliniază centrul credinței. Acest centru în jurul căruia se învârte totul, această inimă pulsantă care dă viața la tot este vestea pascală, prima veste: Domnul Isus a înviat, Domnul Isus te iubește, pentru tine și-a dat viața; înviat și viu, stă alături de tine și te așteaptă în fiecare zi. Nu trebuie să uităm niciodată asta. În acest Jubileu al cateheților ne este cerut să nu încetăm să punem pe primul loc vestea principală a credinței: Domnul a înviat. Nu există conținuturi mai importante, nimic nu este mai solid și actual. Fiecare conținut al credinței devine frumos dacă rămâne legat de acest centru, dacă este străbătut de vestea pascală. În schimb, dacă se izolează, pierde sens și forță. Suntem chemați mereu să trăim și să vestim noutatea iubirii Domnului: „Isus te iubește cu adevărat, așa cum ești. Fă-i loc: în pofida dezamăgirilor și rănilor vieții, lasă-i posibilitatea să te iubească. Nu te va dezamăgi”.

Porunca despre care vorbește sfântul Paul ne face să ne gândim și la porunca nouă a lui Isus: „să vă iubiți unii pe alții așa cum v-am iubit eu”(In 15,12). Iubind este vestit Dumnezeu-Iubire: nu cu puterea de a convinge, neimpunând niciodată adevărul, nici rămânând înțepenit în jurul vreunei obligații religioase sau morale. Dumnezeu este vestit întâlnind persoanele, cu atenție față de istoria lor și față de drumul lor. Pentru că Domnul nu este o idee, ci o Persoană vie: mesajul său trece cu mărturia simplă și adevărată, cu ascultare și primire, cu bucuria care se iradiază. Nu se vorbește bine despre Isus când suntem triști; nici nu se transmite frumusețea lui Dumnezeu numai făcând predici frumoase. Dumnezeul speranței este vestit trăind în ziua de azi Evanghelia carității, fără frica de a-l mărturisi și cu noi forme de vestire.

Evanghelia din această duminică ne ajută să înțelegem ce înseamnă a iubi, mai ales pentru a evita unele riscuri. În parabolă este un om bogat, care nu-și dă seama de Lazăr, un sărac care „stătea la ușa sa” (Lc 16,20). În realitate, acest bogat nu face rău nimănui, nu se spune că este rău. Însă are o infirmitate mai mare decât aceea a lui Lazăr, care era „acoperit de răni” (ibid.): acest bogat suferă de o puternică orbire, pentru că nu reușește să privească dincolo de lumea sa, formată din ospețe și haine frumoase. Nu vede dincolo de poarta casei sale, unde zace Lazăr, pentru că nu-l interesează ceea ce se întâmplă în afară. Nu vede cu ochii pentru că nu simte cu inima. În inima sa a intrat mondenitatea care anesteziază sufletul. Mondenitatea este ca o „gaură neagră” care înghite binele, care stinge iubirea, pentru că înfulecă totul în propriul eu. Atunci se văd numai aparențele și nu ne dăm seama de alții, pentru că devenim indiferență față de tot. Cine suferă de această gravă orbire asumă adesea comportamente „strabiste”: privește cu reverență persoanele vestite, de rang înalt, admirat de lume, și își abate privirea de la mulții Lazăr de astăzi, de la săracii și de la suferinzii care sunt predilecții Domnului.

Dar Domnul privește la cel care este neglijat și rebutat de lume. Lazăr este unicul personaj, în toate parabolele lui Isus, care este chemat pe nume. Numele său înseamnă: „Dumnezeu ajută”. Dumnezeul nu-l uită, îl va primi la ospățul din Împărăția sa, împreună cu Abraham, într-o bogată comuniune de afecte. În schimb, omul bogat în parabolă nu are nici măcar un nume; viața sa cade uitată, pentru că acela care trăiește pentru sine nu face istoria. Și un creștin trebuie să facă istoria! Trebuie să iasă din el însuși, pentru a face istoria! Dar cine trăiește pentru sine nu face istoria. Insensibilitatea de astăzi sapă abisuri de netrecut pentru totdeauna. Și noi am căzut, în acest moment, în această boală a indiferenței, a egoismului, a mondenității.

Există un alt amănunt în parabolă, un contrast. Viața opulentă a acestui om fără nume este descrisă ca arătată: totul în el reclamă nevoi și drepturi. Și ca mort el insistă pentru a fi ajutat și pretinde interesele sale. În schimb, sărăcia lui Lazăr se exprimă cu mare demnitate: din gura sa nu ies plângeri, proteste sau cuvinte de dispreț. Este o învățătură valabilă: ca slujitori ai cuvântului lui Isus suntem chemați să nu arătăm aparență și să nu căutăm glorie; nici nu putem să fim triști sau plângăcioși. Nu suntem profeți de nenorocire care se complac să scormonească pericole sau devieri; nu oameni care stau în tranșee în propriile medii, dând judecăți amare despre societate, despre Biserică, despre tot și toți, poluând lumea de negativitate. Scepticismul lamentabil nu aparține celui care este familiar cu Cuvântul lui Dumnezeu.

Cine vestește speranța lui Isus este purtător de bucurie și vede departe, are orizonturi, nu are un zid care-l închide; vede departe pentru că știe să privească dincolo de rău și de probleme. În același timp vede bine de aproape, pentru că este atent la aproapele și la necesitățile sale. Astăzi Domnul ne cere asta: în fața atâtor Lazăr pe care-i vedem, suntem chemați să ne neliniștim, să găsim căi pentru a întâlni și a ajuta, fără a delega mereu altora sau a spune: „te voi ajuta mâine, astăzi nu am timp, te voi ajuta mâine”. Și acesta este un păcat. Timpul pentru a-i ajuta pe alții este timp dăruit lui Isus, este iubire care rămâne: este comoara noastră în cer, pe care ne-o procurăm aici pe pământ.

În concluzie, dragi cateheți și iubiți frați și surori, Domnul să ne dea harul de a fi reînnoiți în fiecare zi de bucuria primei vestiri: Isus a murit și a înviat, Isus ne iubește personal! Să ne dăruiască forța de a trăi și a vesti porunca iubirii, depășind orbirea aparenței și tristețile lumești. Să ne facă sensibili față de cei săraci, care nu sunt un adaos al Evangheliei, ci o pagină centrală, mereu deschisă în fața tuturor.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; ITRC.ro
Publicarea în original: 25.09.2016
Publicarea pe acest sit: 25.09.2016
Etichete: , ,

Comments are closed