Predica Papei la înscăunarea ca Episcop al Romei

Predica Sfântului Părinte Francisc
la Liturghia cu ocazia înscăunării sale
ca Episcop al Romei

duminică, 7 aprilie 2013,
Bazilica San Giovanni in Laterano

Celebrez cu bucurie pentru prima dată Euharistia în această Bazilică din Lateran, catedrală a Episcopului de Roma. Vă salut pe toți cu mare afecțiune: pe preaiubitul cardinal vicar, pe episcopii auxiliari, preoțimea diecezană, pe diaconi, pe călugărițe și pe călugării și pe toți credincioșii laici. Adresez saluturile mele și domnului primar și soției sale și tuturor autorităților. Să mergem împreună în lumina Domnului Înviat.

1. Celebrăm astăzi duminica a doua a Paștelui, denumită și a „divinei îndurări”. Cât de frumoasă este această realitate a credinței pentru viața noastră: milostivirea lui Dumnezeu! O iubire așa de mare, așa de profundă cea a lui Dumnezeu față de noi, o iubire care nu dispare, mereu apucă mâna noastră și ne susține, ne ridică din nou, ne conduce.

2. În Evanghelia de astăzi, apostolul Toma are tocmai experiența milostivirii lui Dumnezeu, care are o față concretă, aceea a lui Isus, a lui Isus Înviat. Toma nu se încrede în ceea ce-i spun ceilalți apostoli: „L-am văzut pe Domnul”; nu-i este suficientă promisiunea lui Isus, care vestise: în ziua a treia voi învia. Vrea să vadă, vrea să pună mâna sa în semnul cuielor și în coastă. Și care este reacția lui Isus? Răbdarea: Isus nu-l abandonează pe încăpățânatul Toma în necredința sa; îi dăruiește o săptămână de timp, nu închide poarta, așteaptă. Și Toma recunoaște propria sărăcia, puțina credință. „Domnul meu și Dumnezeul meu”: cu această invocație simplă dar plină de credință răspunde la răbdarea lui Isus. Se lasă cuprins de milostivirea divină, o vede în fața sa, în rănile de la mâini și de la picioare, în coasta deschisă, și regăsește încrederea: este un om nou, nu mai este necredincios, ci credincios.

Și să ne amintim și de Petru: de trei ori îl tăgăduiește pe Isus chiar atunci când trebuie să fie mai aproape de El; și când ajunge la capăt, întâlnește privirea lui Isus care, cu răbdare, fără cuvinte îi spune: „Petru, nu-ți fie frică de slăbiciunea ta, ai încredere în mine”; și Petru înțelege, simte privirea de iubire a lui Isus și plânge. Ce frumoasă este această privire a lui Isus – câtă duioșie! Frați și surori, să nu pierdem niciodată încrederea în milostivirea răbdătoare a lui Dumnezeu!

Să ne gândim la cei doi discipoli din Emaus: fața tristă, un mers gol, fără speranță. Însă Isus nu-i abandonează: parcurge împreună cu ei drumul și nu singur! Cu răbdare explică Scripturile care se refereau la El și se oprește ca să împărtășească împreună cu ei mâncarea. Acesta este stilul lui Dumnezeu: nu este nerăbdător ca noi, care adesea vrem totul și imediat, chiar și cu persoanele. Dumnezeu este răbdător cu noi pentru că ne iubește și cine iubește înțelege, speră, dă încredere, nu abandonează, nu taie punțile, știe să ierte. Să ne amintim de asta în viața noastră de creștini: Dumnezeu ne așteaptă mereu, chiar și atunci când ne-am îndepărtat! El nu este niciodată departe și dacă ne întoarcem la El, este gata să ne îmbrățișeze.

Pe mine mereu mă impresionează mult să recitesc parabola Tatălui milostiv, mă impresionează pentru că îmi dă mereu o mare speranță. Gândiți-vă la acel fiu mai mic care era în casa Tatălui, era iubit; și totuși vrea partea sa de moștenire; pleacă, cheltuiește totul, ajunge la nivelul cel mai jos, cel mai departe de Tatăl; și când ajunge la capăt, simte nostalgia căldurii din casa părintească și se întoarce. Și Tatăl? Îl uitase pe fiu? Nu, niciodată. Este acolo, îl vede de departe, îl aștepta în fiecare zi, în fiecare moment: a fost mereu în inima sa ca fiu, chiar dacă-l părăsise, chiar dacă risipise tot patrimoniul, adică libertatea sa; Tatăl cu răbdare și iubire, cu speranță și milostivire nu încetase nici o clipă să se gândească la el și imediat ce-l vede încă departe, aleargă în întâmpinarea lui și îl îmbrățișează cu duioșie, duioșia lui Dumnezeu, fără un cuvânt de reproș: s-a întors! Și aceea este bucuria tatălui. În acea îmbrățișare a fiului este toată această bucurie: s-a întors! Dumnezeu mereu ne așteaptă, nu încetează. Isus ne arată această răbdare milostivă a lui Dumnezeu pentru ca să regăsim încredere, speranță, mereu! Un mare teolog german, Romano Guardini, spunea că Dumnezeu răspunde la slăbiciunea noastră cu răbdarea sa și acesta este motivul încrederii noastre, al speranței noastre (cf. Glaubenserkenntnis, Würzburg 1949, pag. 28). Este ca un dialog între slăbiciunea noastră și răbdarea lui Dumnezeu, este un dialog pe care noi dacă-l facem, ne dă speranță.

3. Aș vrea să subliniez un alt element: răbdarea lui Dumnezeu trebuie să găsească în noi curajul de a ne întoarce la El, orice greșeală, orice păcat ar fi în viața noastră. Isus îl invită pe Toma să pună mâna în rănile sale de la mâini și de la picioare și în rana din coastă. Și noi putem intra în rănile lui Isus, putem să-l atingem realmente; și asta se întâmplă ori de câte ori primim cu credință Sacramentele. Sfântul Bernard, într-o frumoasă omilie spune: „Prin… rănile [lui Isus] eu pot să sug miere din stâncă și untdelemn din rocă de cremene (cf. Dt 32,13), adică să gust și să experimentez cât de bun este Domnul” (Despre Cântarea Cântărilor 61, 4). Tocmai în rănile lui Isus noi suntem siguri, acolo se manifestă iubirea imensă a inimii sale. Toma a înțeles asta. Sfântul Bernard se întreabă: dar pe ce anume pot să mă bazez? Pe meritele mele? Dar „meritul meu este milostivirea lui Dumnezeu. Desigur, nu sunt sărac în merite atât timp cât el va fi bogat în milostivire. Că dacă milostivirile Domnului sunt multe, și eu voi abunda în merite” (ivi, 5). Acest lucru este important: curajul de a mă încredința milostivirii lui Isus, de a mă încrede în răbdarea sa, de a mă refugia mereu în rănile iubirii sale. Sfântul Bernard ajunge să afirme: „Dar ce să spunem dacă conștiința mă roade datorită multelor păcate? «Unde s-a înmulțit păcatul acolo a prisosit harul» (Rom 5,20)” (ibid.). Poate că vreunul dintre noi poată să gândească: păcatul meu este așa de mare, îndepărtarea mea de Dumnezeu este ca aceea a fiului mai mic din parabolă, necredința mea este ca aceea a lui Toma; nu am curajul de a mă întoarce, de a gândi că Dumnezeu poate să mă primească și că mă așteaptă tocmai pe mine. Dar Dumnezeu te așteaptă tocmai pe tine, îți cere numai curajul de a merge la El. De câte ori în slujirea mea pastorală am auzit repetându-se: „Părinte, am multe păcate”; și invitația pe care am adresat-o mereu: „Nu te teme, mergi la El, te așteaptă, El va face totul”. Câte propuneri lumești auzim în jurul nostru, dar să ne lăsăm cuprinși de propunerea lui Dumnezeu, mângâierea sa este o mângâiere de iubire. Pentru Dumnezeu noi nu suntem numere, suntem importanți, ba chiar suntem ceea ce are El mai important; chiar dacă suntem păcătoși, suntem ceea ce îi stă mai mult la inimă.

Adam după păcat simte rușine, se simte gol, simte povara a ceea ce a făcut; și totuși Dumnezeu nu abandonează: dacă în acel moment începe exilul de la Dumnezeu, cu păcatul, există deja promisiunea întoarcerii, posibilitatea de a întoarcere la El. Dumnezeu întreabă imediat: „Adame, unde ești?”, îl caută. Isus a devenit gol pentru noi, a luat asupra sa rușinea lui Adam, goliciunea păcatului său pentru a spăla păcatul nostru: de rănile sale am fost vindecați. Amintiți-vă de sfântul Paul: cu ce mă voi lăuda dacă nu cu slăbiciunea mea, cu sărăcia mea? Tocmai simțind păcatul meu, privind păcatul meu eu pot să văd și să întâlnesc milostivirea lui Dumnezeu, iubirea sa și să merg la El pentru a primi iertarea.

În viața mea personală am văzut de atâtea ori fața milostivă a lui Dumnezeu, răbdarea sa; am văzut și în atâtea persoane curajul de a intra în rănile lui Isus spunându-i: Doamne, sunt aici, acceptă sărăcia mea, ascunde în rănile tale păcatul meu, spală-l cu sângele tău. Și am văzut mereu că Dumnezeu a făcut asta, a primit, a consolat, a spălat, a iubit.

Iubiți frați și surori, să ne lăsăm învăluiți de milostivirea lui Dumnezeu; să ne încredem în răbdarea sa care mereu ne dă timp; să avem curajul de a ne întoarce în casa sa, de a locui în rănile iubirii sale, lăsându-ne iubiți de El, de a întâlni milostivirea sa în Sacramente. Vom simți duioșia sa, atât de frumoasă, vom simți îmbrățișarea sa și vom fi și noi mai capabili de milostivire, de răbdare, de iertare, de iubire.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 07.04.2013
Publicarea pe acest sit: 08.04.2013
Etichete: ,

Lasă un răspuns