Predica Papei la înscăunarea ca Episcop al Romei

Predica Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea
la Liturghia cu ocazia înscăunării sale
ca Episcop al Romei

sâmbătă, 7 mai 2005, Bazilica San Giovanni in Laterano

Iubiți Părinți Cardinali,
iubiți frați în episcopat,
iubiți frați și surori,

Această zi, în care mă pot așeza pentru prima oară pe Tronul Episcopului Romei ca Succesor al lui Petru, este ziua în care în Italia Biserica celebrează Sărbătoarea Înălțarea Domnului. În centrul acestei zile îl găsim pe Cristos. Și numai datorită lui, datorită misterului înălțării sale, reușim și să înțelegem semnificația Tronului, care este la rândul său simbol al puterii și al responsabilității Episcopului. Așadar ce vrea să ne spună Sărbătoarea Înălțării Domnului? Nu vrea să ne spună că Domnul a plecat în vreun loc departe de oameni și de lume. Înălțarea lui Cristos nu este o călătorie în spațiu spre aștrii cei mai îndepărtați; deoarece, de fapt, chiar și aștrii sunt făcuți din elemente fizice ca și pământul. Înălțarea lui Cristos înseamnă că El nu mai aparține lumii supuse stricăciunii și morții care condiționează viața noastră. Înseamnă că El îi aparține pe deplin lui Dumnezeu. El – Fiul Veșnic – a condus ființa noastră omenească în fața lui Dumnezeu, a dus cu sine trupul și sângele într-o formă transfigurată. Omul găsește loc în Dumnezeu; prin Cristos, ființa omenească a fost dusă până în însăși viața lui Dumnezeu. Și deoarece Dumnezeu cuprinde și susține întregul univers, Înălțarea Domnului înseamnă că Cristos nu s-a îndepărtat de noi, ci că acum, datorită ființării Sale împreună cu Tatăl, este aproape de fiecare dintre noi, pentru totdeauna. Fiecare dintre noi i se poate adresa; fiecare îl poate chema. Domnul este întotdeauna aproape. Noi ne putem îndepărta de El în interiorul nostru. Putem trăi întorcându-i spatele. Dar El ne așteaptă mereu, și este mereu aproape de noi.

Din lecturile liturgiei de astăzi învățăm ceva în plus despre modul concret în care Domnul realizează această apropiere a lui de noi. Domnul li-l făgăduiește discipolilor pe Duhul Său Sfânt. Prima lectură pe care am auzit-o ne spune că Duhul Sfânt va fi „putere” pentru discipoli; evanghelia adaugă că va fi călăuză spre Adevărul întreg. Isus le-a spus totul discipolilor săi, fiind El însuși Cuvântul viu al lui Dumnezeu, iar Dumnezeu nu poate dărui mai mult decât pe sine însuși. În Isus, Dumnezeu ni s-a dăruit cu totul, adică ne-a dăruit totul. Dincolo de aceasta, sau pe lângă aceasta, nu poate exista nici o altă revelație în măsură să transmită mai mult sau să completeze, în vreun fel, Revelația lui Cristos. În El, în Fiul, ni s-a spus totul, ni s-a dat totul. Capacitatea noastră de a înțelege este însă limitată; de aceea misiunea Duhului este aceea de a introduce Biserica într-o manieră mereu nouă, din generație în generație, în măreția misterului lui Cristos. Duhul nu adaugă nimic diferit și nimic nou pe lângă Cristos; nu există nici o revelație pneumatologică pe lângă cea a lui Cristos – așa după cum cred unii -, nici un nivel secund al Revelației. Nu: „va lua din ce este al meu”, spune Cristos în Evanghelie (In 16, 14). Și așa cum Cristos spune numai ceea ce aude și primește de la Tatăl, tot astfel Duhul Sfânt este interpretul lui Cristos. „Va lua din ce este al meu”. Nu ne duce în alte locuri, departe de Cristos, ci ne conduce mereu mai adânc în lumina lui Cristos. De aceea, Revelația creștină este, în același timp, mereu veche și mereu nouă. De aceea, totul ne este mereu și deja dăruit. În același timp, fiecare generație, în întâlnirea inepuizabilă cu Domnul – întâlnire mijlocită de Duhul Sfânt – învață mereu ceva nou.

Astfel, Duhul Sfânt este forța prin care Cristos ne face să experimentăm apropierea sa. Prima lectură mai spune însă și un al doilea cuvânt al lui Isus: îmi veți fi martori. Cristos înviat are nevoie de martori care l-au întâlnit, de oameni care l-au cunoscut în mod intim prin puterea Duhului Sfânt. Oameni care, atingându-l, ca să spunem așa, cu mâna, pot da mărturie despre el. În acest fel Biserica, familia lui Cristos, a crescut de la „Ierusalim… și până la marginile pământului”, după cum spune lectura. Prin intermediul martorilor a fost clădită Biserica – începând de la Petru și Paul, și de la cei Doisprezece, și până la toți bărbații și toate femeile care, plini de Cristos, de-a lungul secolelor au reaprins și vor reaprinde într-o manieră mereu nouă flacăra credinței. Fiecare creștin, în felul său, poate și trebuie să fie martor al Domnului înviat. Atunci când citim numele sfinților putem vedea de câte ori au fost – și continuă să fie -, înainte de toate, oameni simpli, oameni din care emana – și emană – o lumină strălucitoare capabilă să conducă la Cristos.

Dar această simfonie de mărturii are și o structură bine definită: urmașilor Apostolilor, adică Episcopilor, le revine responsabilitatea publică de a face astfel încât rețeaua acestor mărturii să rămână în timp. În sacramentul consacrării episcopale le sunt conferite autoritatea și harul necesare pentru această slujire. În această rețea de martori, Succesorului lui Petru îi revine o misiune specială. Petru a fost cel care a exprimat primul, în numele apostolilor, mărturia de credință: „Tu ești Cristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu” (Mt 16, 16). Aceasta este misiunea tuturor Succesorilor lui Petru: de a fi călăuze în mărturisirea credinței în Cristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu. Tronul Romei este înainte de toate Tronul acestui crez. De la înălțimea acestui Tron Episcopul Romei este obligat în mod constant să repete: Dominus Iesus – „Isus este Domnul”, așa cum a scris Paul în scrisorile sale către Romani (10, 9) și Corinteni (1 Cor 12, 3). Corintenilor le-a spus cu o emfază deosebită: „Căci deși sunt așa-ziși dumnezei, fie în cer, fie pe pământ… totuși pentru noi este un singur Dumnezeu, Tatăl… și un singur Domn, Isus Cristos, prin Care sunt toate și noi prin El” (1 Cor 8, 5). Tronul lui Petru îi obligă pe aceia care sunt titularii lui să spună – așa după cum a făcut deja Petru într-un moment de criză a discipolilor – atunci când mulți vroiau să plece: „La cine să mergem, Doamne? Tu ai cuvintele vieții veșnice; noi am crezut și am cunoscut că tu ești Sfântul lui Dumnezeu” (In 6, 68ss). Acela care stă pe Tronul lui Petru trebuie să amintească cuvintele pe care Domnul i le-a sus lui Simon Petru în ceasul Cinei celei de Taină: „… iar tu, întorcându-te, întărește pe frații tăi…” (Lc 22, 32). Acela care este titularul ministerului petrin trebuie să fie conștient că este un om fragil și slab – așa cum sunt fragile și slabe propriile sale puteri – având în mod constant nevoie de purificare și de convertire. El poate fi însă de asemenea conștient că de la Domnul primește puterea de a-i întări în credință pe frații săi și de a-i păstra uniți în mărturisirea lui Cristos răstignit și înviat. În prima scrisoare a Sfântului Paul către Corinteni, aflăm cea mai veche relatare a învierii. Paul a redat-o cu fidelitate de la martori. Această relatare vorbește mai întâi despre moartea Domnului pentru păcatele noastre, despre așezarea sa în mormânt, despre învierea sa, care a avut loc a treia zi, iar apoi spune: „Cristos i-a apărut lui Chefa și celor Unsprezece…” (1 Cor 15, 4). Astfel, este sintetizată încă o dată semnificația misiunii încredințate lui Petru până la sfârșitul veacurilor: aceea de a fi martorul lui Cristos înviat.

Episcopul Romei stă pe Tronul său pentru a da mărturie despre Cristos. În acest fel Tronul este simbolul potestas docendi, acea autoritate de a învăța care este parte esențială a misiunii de a lega și dezlega conferită de către Domnul lui Petru și, după el, celor Doisprezece. În Biserică, Sfânta Scriptură, a cărei înțelegere sporește sub inspirația Duhului Sfânt, și ministerul interpretării autentice, conferit apostolilor, aparțin una altuia în mod indisolubil. Acolo unde Sfânta Scriptură este despărțită de glasul viu al Bisericii, aceasta cade pradă disputelor experților. Desigur, tot ceea ce ei au să ne spună este important și prețios; munca înțelepților ne este de un însemnat ajutor pentru a putea înțelege procesul viu prin care a crescut Scriptura și pentru a înțelege astfel bogăția ei istorică. Știința singură nu ne poate însă furniza o interpretare definitivă și care obligă; nu este în măsură să ne dea, în interpretare, acea certitudine cu care să putem trăi și pentru care să putem chiar muri. De aceea este necesară o misiune mai mare, care nu poate izvorî doar din capacitățile omului. Pentru aceasta este necesar glasul Bisericii vii, al acelei Biserici încredințată lui Petru și colegiului apostolilor până la sfârșitul veacurilor.

Această autoritate de a învăța îi sperie pe mulți oameni din interiorul și din afara Bisericii. Se întreabă dacă nu cumva aceasta amenință libertatea conștiinței, dacă nu este o prezumție care se opune libertății de gândire. Nu este așa. Puterea conferită de către Cristos lui Petru și succesorilor săi este, în sens absolut, o misiune de slujire. Autoritatea de a învăța, în Biserică, implică o angajare în slujba ascultării față de credință. Papa nu este un suveran absolut, ale cărui gândire și voință sunt lege. Dimpotrivă: ministerul Papei este garanția ascultării față de Cristos și față de Cuvântul său. El nu trebuie să își proclame propriile idei, ci să se oblige în mod constant pe sine și Biserica la ascultare față de Cuvântul lui Dumnezeu, în fața tuturor încercărilor de adaptare și de diluare, precum și în fața oricărui oportunism. Acest lucru l-a făcut Papa Ioan Paul al II-lea atunci când, în fața tuturor încercărilor, aparent binevoitoare față de om, în fața interpretărilor greșite ale libertății, a subliniat cu claritate caracterul inviolabil al ființei umane, caracterul inviolabil al vieții umane de la concepere până la moartea naturală. Libertatea de a ucide nu este o adevărată libertate, ci este o tiranie care reduce ființa umană la sclavie. Papa este conștient că este, în marile sale decizii, legat de marea comunitate de credință din toate timpurile, de interpretările care obligă și care s-au maturizat de-a lungul itinerarului Bisericii peregrine. Astfel, puterea sa nu este mai presus, ci în slujba Cuvântului lui Dumnezeu, și lui îi revine responsabilitatea de a face astfel încât acest Cuvânt să rămână în continuare prezent în măreția sa și să răsune în puritatea sa, ca să nu fie distrus de permanentele schimbări ale modelor.

Tronul este – o spunem din nou – simbolul autorității de a învăța, care este o autoritate de ascultare și de slujire, pentru ca Cuvântul lui Dumnezeu – adevărul său! – să poată străluci în mijlocul nostru, arătându-ne drumul. Vorbind despre Tronul Episcopului Romei, cum să nu amintim cuvintele pe care Sfântul Ignațiu de Antiohia le-a scris romanilor? Petru, venind de la Antiohia, primul său tron, se îndrepta spre Roma, tronul său definitiv. Un tron care a devenit definitiv prin martiriul cu care a legat pentru totdeauna succesiunea sa de Roma. Ignațiu, la rândul său, rămânând Episcop de Antiohia, se îndrepta spre martiriul pe care avea să-l sufere la Roma. În scrisoarea sa către Romani se referă la Biserica din Roma ca la „Aceea care prezidează în iubire”, expresie atât de semnificativă. Nu știm cu certitudine la ce se gândea cu adevărat Ignațiu când a folosit aceste cuvinte. Pentru Biserica din vechime însă, cuvântul iubire, agape, făcea aluzie la misterul Euharistiei. În acest Mister iubirea lui Cristos se face palpabilă în mijlocul nostru. În acest mister, El se dăruiește din nou. În acest mister, El lasă să-i fie străpunsă din nou inima; în acest mister, El își ține făgăduința că, de pe Cruce, avea să atragă la sine toate. În Euharistie, noi înșine învățăm iubirea lui Cristos. Datorită acestui centru și acestei inimi, datorită Euharistiei, sfinții au trăit, ducând iubirea lui Dumnezeu în lume în moduri și forme mereu noi. Datorită Euharistiei Biserica renaște mereu! Biserica nu este altceva decât acea rețea – comunitatea euharistică! – în care noi toți, primindu-l pe același Domn, devenim un singur trup și cuprindem întreaga lume. A prezida în doctrină și a prezida în iubire, în fond, trebuie să fie un singur lucru: întreaga doctrină a Bisericii, până la urmă, conduce la iubire. Iar Euharistia, acea iubire prezentă a lui Isus Cristos, este criteriul oricărei doctrine. De iubire depinde toată Legea și toți Profeții, spune Domnul (Mt 22, 40). Iubirea este împlinirea legii, le scria Sfântul Paul Romanilor (13, 10).

Iubiți romani, acum sunt Episcopul vostru. Vă mulțumesc pentru generozitatea voastră, vă mulțumesc pentru simpatia voastră, vă mulțumesc pentru răbdarea voastră! Ca și catolici, într-un fel, toți suntem și romani. Cu cuvintele psalmului 87, un imn de laudă adus Sionului, mama tuturor popoarelor, cânta Israelul și cântă și Biserica: „Se va spune despre Sion: și unul și celălalt s-au născut într-însul…” (v. 5). În mod asemănător, și noi putem spune: ca și catolici, într-un fel, toți ne-am născut la Roma. Astfel doresc, cu toată inima, să fiu Episcopul vostru, Episcopul Romei. Și noi toți să căutăm să fim tot mai catolici – tot mai mult frați și surori în marea familie a lui Dumnezeu, acea familie în care nu există străini. În fine, doresc să mulțumesc din inimă Vicarului pentru Dieceza de Roma, Cardinalului Camillo Ruini, și de asemenea Episcopilor auxiliari și tuturor colaboratorilor săi. Le mulțumesc din inimă parohilor, clerului din Roma și tuturor acelora care, ca credincioși, își oferă contribuția pentru a clădi aici casa vie a lui Dumnezeu. Amin.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: Cristina Grigore
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Catholica.ro
Publicarea în original: 07.05.2005
Publicarea pe acest sit: 07.05.2005
Etichete: ,

Lasă un răspuns