Predica Papei la încheierea Sinodului Episcopilor

Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
la încheierea Sinodului Episcopilor
duminică, 25 octombrie 2015

Toate cele trei lecturi din această duminică ne prezintă compasiunea lui Dumnezeu, paternitatea sa, care se revelează definitiv în Isus.

Profetul Ieremia, în plin dezastru național, în timp ce poporul este deportat de dușmani, vestește că „Domnul mântuiește pe poporul său și pe restul lui Israel” (31,7). Și de ce a făcut asta? Pentru că El este Tată (cf. v. 9); și ca Tată se îngrijește de copiii săi, îi însoțește pe cale, îi susține pe „orbi, șchiopi, femei însărcinate și care nasc” (31,8). Paternitatea sa le deschide o cale accesibilă, o cale de consolare după atâtea lacrimi și atâtea amărăciuni. Dacă poporul rămâne fidel, dacă perseverează să-l caute pe Dumnezeu și în țară străină, Dumnezeu va schimba exilul său în libertate, singurătatea sa în comuniune: ceea ce astăzi poporul seamănă plângând, mâine va culege în bucurie (cf. Ps 125,6).

Cu Psalmul am manifestat și noi bucuria care este rod al mântuirii Domnului: „Gura ni s-a umplut de strigăte de bucurie și limba de cântări de veselie” (v. 2). Credinciosul este o persoană care a experimentat acțiunea mântuitoare a lui Dumnezeu în propria viață. Și noi, păstorii, am experimentat ce anume înseamnă a semăna cu trudă, uneori cu lacrimi în ochi, și a ne bucura pentru harul unei recolte care întotdeauna merge dincolo de forțele noastre și de capacitățile noastre.

Textul din Scrisoarea către Evrei ne-a prezentat compasiunea lui Isus. Și El „s-a îmbrăcat în slăbiciune” (cf. 5,2), pentru a simți compasiune față de cei care sunt în ignoranță și în eroare. Isus este marele preot, sfânt, nevinovat, dar în același timp este marele preot care a luat parte la slăbiciunile noastre și a fost pus la încercare în toate ca și noi, în afară de păcat (cf. 4,15). Pentru aceasta este mediatorul noii și definitivei alianțe care ne dă mântuirea.

Evanghelia de astăzi ne leagă direct cu prima lectură: așa cum poporul lui Israel a fost eliberat grație paternității lui Dumnezeu, tot așa Bartimeu a fost eliberat grație compasiunii lui Isus. Isus tocmai a ieșit din Ierihon. Cu toate că abia a început drumul cel mai important, cel spre Ierusalim, se oprește iarăși pentru a răspunde la strigătul lui Bartimeu. Se lasă atins de cererea sa, se lasă implicat de situația sa. Nu se mulțumește să-i dea de pomană, ci vrea să-l întâlnească personal. Nu-i dă nici indicații nici răspunsuri, ci pune o întrebare: „Ce vrei să fac pentru tine?” (Mc 10,51). Ar putea să pară o întrebare inutilă: ce anume ar putea să dorească un orb dacă nu vederea? Și totuși, cu această întrebare pusă „față în față”, directă dar respectuoasă, Isus arată că vrea să asculte necesitățile noastre. Dorește cu fiecare dintre noi un colocviu făcut din viață, din situații reale, care să nu excludă nimic în fața lui Dumnezeu. După vindecare, Domnul îi spune acelui om: „Credința ta te-a mântuit” (v. 52). Este frumos a vedea cum Cristos admiră credința lui Bartimeu, încrezându-se în el. El crede în noi, mai mult decât credem noi în noi înșine.

Există un amănunt interesant. Isus le cere discipolilor săi să meargă ca să-l cheme pe Bartimeu. Ei se adresează orbului folosind două expresii, pe care numai Isus le utilizează în restul Evangheliei. În primul rând îi spun: „Curaj!”, cu un cuvânt care literalmente înseamnă „ai încredere, hai!”. De fapt, numai întâlnirea cu Isus îi dă omului forța pentru a înfrunta situațiile cele mai grave. A doua expresie este „Ridică-te!”, așa cum a spus Isus atâtor bolnavi, luându-i de mână și vindecându-i. Discipolii săi nu fac altceva decât să repete cuvintele încurajatoare și eliberatoare ale lui Isus, conducând direct la El, fără predici. La asta sunt chemați discipolii lui Isus, și astăzi, în special astăzi: să-l pună pe om în contact cu Milostivirea compătimitoare care mântuiește. Când strigătul omenirii devine, ca în Bartimeu, și mai puternic, nu există alt răspuns decât să ne însușim cuvintele lui Isus și mai ales să imităm inima sa. Situațiile de mizerie și de conflict sunt pentru Dumnezeu ocazii de milostivire. Astăzi este timp de milostivire!

Însă există câteva ispite pentru cel care-l urmează pe Isus. Evanghelia de astăzi evidențiază cel puțin două. Niciunul dintre discipoli nu se oprește, așa cum face Isus. Continuă să meargă, merg înainte ca și cum n-ar fi nimic. Dacă Bartimeu este orb, ei sunt surzi: problema lui nu este problema lor. Poate să fie riscul nostru: în fața problemelor continue, e mai bine să mergem înainte, fără a ne lăsa deranjați. În acest mod, ca acei discipoli, stăm cu Isus, dar nu gândim ca Isus. Stăm în grupul său, dar pierdem deschiderea inimii, pierdem uimirea, recunoștința și entuziasmul și riscăm să devenim „obișnuiți ai harului”. Putem să vorbim despre El și să lucrăm pentru El, dar să trăim departe de inima sa, care este îndreptată spre cel care este rănit. Aceasta este ispita: o „spiritualitate a mirajului”: putem merge prin deșerturile omenirii fără să vedem ceea ce este realmente, ci ceea ce am vrea să vedem noi; suntem capabili să construim viziuni despre lume, dar nu acceptăm ceea ce Domnul pune în fața ochilor noștri. O credință care nu știe să se înrădăcineze în viața oamenilor rămâne aridă și, în loc să fie oază, creează alte deșerturi.

Există o a doua ispită, aceea de a cădea într-o „credință de tablou”. Putem merge cu poporul lui Dumnezeu, dar deja avem tabloul nostru de drum, unde este totul: știm unde să mergem și cât timp ne trebuie; toți trebuie să respecte ritmurile noastre și orice inconvenient ne deranjează. Riscăm să devenim ca acei „mulți” din Evanghelie care își pierd răbdarea și îl ceartă pe Bartimeu. Cu puțin înainte i-au certat pe copii (cf. 10,13), acum pe cerșetorul orb: cine deranjează sau nu este la înălțime trebuie exclus. Isus în schimb vrea să includă, mai ales pe cel care este ținut la margine și strigă la El. Aceștia, ca Bartimeu, au credință, pentru că a ști că avem nevoie de mântuire este cel mai bun mod pentru a-l întâlni pe Isus.

Și la sfârșit Bartimeu începe să-l urmeze pe Isus pe cale (cf. v. 52). Nu numai recapătă vederea, dar se unește cu comunitatea celor care merg cu Isus. Preaiubiți frați sinodali, noi am mers împreună. Vă mulțumesc pentru drumul pe care l-am împărtășit cu privirea îndreptată spre Domnul și spre frați, în căutarea de cărări pe care Evanghelia le indică timpului nostru pentru a vesti misterul de iubire al familiei. Să continuăm drumul pe care Domnul îl dorește. Să-i cerem Lui o privire vindecată și mântuită, care știe să răspândească lumină, pentru că își amintește de strălucirea care a luminat-o. Fără să ne lăsăm niciodată întunecați de pesimism și de păcat, să căutăm și să vedem gloria lui Dumnezeu, care strălucește în omul viu.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 25.10.2015
Publicarea pe acest sit: 25.10.2015
Etichete: ,

Lasă un răspuns