Predica Papei la încheierea Jubileului Milostivirii

Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
la încheierea Jubileului Milostivirii
duminică, 20 noiembrie 2016

Solemnitatea Domnului nostru Isus Cristos Regele universului încoronează anul liturgic și acest An sfânt al Milostivirii. De fapt, Evanghelia prezintă regalitatea lui Cristos la apogeul operei sale de mântuire și face asta într-un mod surprinzător. „Cristos al lui Dumnezeu, alesul, Regele” (Lc 23,35-37) apare fără putere și fără glorie: este pe cruce, unde pare mai mult un învins decât un învingător. Regalitatea sa este paradoxală: tronul său este crucea; coroana sa este de spini; nu are un sceptru, ci îi este pusă în mână o trestie; nu poartă haine somptuoase, ci este privat de tunică; nu are inele strălucitoare la degete, ci mâinile străpunse de cuie; nu are o comoară, ci este vândut pentru treizeci de monede.

Cu adevărat împărăția lui Isus nu este din lumea aceasta (cf. In 18,36); dar tocmai în ea, ne spune apostolul Paul în lectura a doua, găsim răscumpărarea și iertarea (cf. Col 1,13-14). Pentru că măreția împărăției sale nu este puterea conform lumii, ci iubirea lui Dumnezeu, o iubire capabilă să ajungă la orice lucru și să-l vindece. Pentru această iubire Cristos s-a înjosit până la noi, a locuit în mizeria noastră umană, a simțit condiția noastră cea mai infimă: nedreptatea, trădarea, abandonarea; a experimentat moartea, mormântul, iadul. În acest mod Regele nostru a mers până la marginile universului pentru a îmbrățișa și a mântui orice ființă vie. Nu ne-a condamnat, nici nu ne-a cucerit, nu a încălcat vreodată libertatea noastră, ci s-a propus cu iubirea umilă care toate le iartă, toate le speră, toate le îndură (cf. 1Cor 13,7). Numai această iubire a învins și continuă să învingă pe marii noștri adversari: păcatul, moartea, frica.

Astăzi, iubiți frați și surori, proclamăm această victorie singulară, cu care Isus a devenit Regele veacurilor, Stăpânul istoriei: numai cu atotputernicia iubirii, care este natura lui Dumnezeu, însăși viața sa, și care nu încetează niciodată (cf. 1Cor 13,8). Cu bucurie împărtășim frumusețea de a-l avea ca rege al nostru pe Isus: domnia sa de iubire transformă păcatul în har, moartea în înviere, frica în încredere.

Însă ar fi puțin lucru a crede că Isus este Regele universului și centru al istoriei, fără a-l face să devină Stăpânul vieții noastre: toate acestea sunt zadarnice dacă nu-l primim personal și dacă nu primim și modul său de a domni. Ne ajută în asta personajele pe care le prezintă Evanghelia de astăzi. În afară de Isus, apar trei figuri: poporul care privește, grupul care stă lângă cruce și un răufăcător răstignit alături de Isus.

Înainte de toate, poporul: Evanghelia spune că „stătea și privea” (Lc 23,35): nimeni nu spune un cuvânt, nimeni nu se apropie. Poporul stă departe, ca să privească ce anume se întâmplă. Este același popor care pentru propriile necesități se îngrămădea în jurul lui Isus, și acum stă la distanță. În fața circumstanțelor vieții sau a așteptărilor noastre nerealizate, și noi putem avea ispita de a sta la distanță de regalitatea lui Isus, de a nu accepta până la capăt scandalul iubirii sale umile, care neliniștește eu-l nostru, care incomodează. Se preferă mai degrabă să se rămână la fereastră, să se stea deoparte, decât să se apropie și să se devină aproapele. Însă poporul sfânt, care îl are pe Isus ca Rege, este chemat să urmeze calea sa de iubire concretă; să se întrebe, fiecare în orice zi: „ce anume îmi cere iubirea, unde mă îndreaptă? Ce răspuns îi dau lui Isus cu viața mea?”.

Există un al doilea grup, care cuprinde diferite personaje: conducătorii poporului, soldații și un răufăcător. Toți aceștia își bat joc de Isus. Îi adresează aceeași provocare: „Să se salveze pe sine!” (cf. Lc 23,35.37.39). Este o ispită mai rea decât aceea a poporului. Aici îl ispitesc pe Isus, așa cum a făcut diavolul la începuturile Evangheliei (cf. Lc 4,1-13), pentru ca să renunțe să domnească în maniera lui Dumnezeu, ci s-o facă după logica lumii: să coboare de pe cruce și să-i înfrângă pe dușmani! Dacă este Dumnezeu, să demonstreze putere și superioritate! Această ispită este un atac direct la adresa iubirii: „salvează-te pe tine însuți” (v. 37.39); nu pe alții, ci pe tine însuți. Să prevaleze eu-l cu forța sa, cu gloria sa, cu succesul său. Este ispita cea mai teribilă, prima și ultima din Evanghelie. Însă în fața acestui atac la adresa propriului mod de a fi Isus nu vorbește, nu reacționează. Nu se apără, nu încearcă să convingă, nu face o apologetică a regalității sale. Mai degrabă continuă să iubească, iartă, trăiește momentul încercării după voința Tatălui, fiind sigur că iubirea va aduce rod.

Pentru a primi regalitatea lui Isus suntem chemați să luptăm împotriva acestei ispite, să ne îndreptăm privirea spre Cel Răstignit, pentru a-i deveni tot mai fideli. În schimb de câte ori, și printre noi, s-au căutat siguranțele satisfăcătoare oferite de lume. De câte ori am fost ispitiți să coborâm de pe cruce. Forța de atracție a puterii și a succesului a părut o cale ușoară și rapidă pentru a răspândi Evanghelia, uitând grabnic cum lucrează împărăția lui Dumnezeu. Acest An al Milostivirii ne-a invitat să redescoperim centrul, să ne întoarcem la esențial. Acest timp de milostivire ne cheamă să privim la adevărata față a Regelui nostru, aceea care strălucește în Paște, și să redescoperim fața tânără și frumoasă a Bisericii, care strălucește când este primitoare, liberă, fidelă, săracă în mijloace și bogată în iubire, misionară. Milostivirea, ducându-ne la inima Evangheliei, ne îndeamnă și să renunțăm la obișnuințe și cutume care pot să împiedice slujirea adusă împărăției lui Dumnezeu; să găsim orientarea noastră numai în regalitatea perenă și umilă a lui Isus, nu în adaptarea la regalitățile precare și la puterile schimbătoare din fiecare epocă.

În Evanghelie apare un alt personaj, mai aproape de Isus, răufăcătorul care îl roagă spunând: „Isuse, amintește-ți de mine când vei veni în împărăția ta” (v. 42). Această persoană, pur și simplu privindu-l pe Isus, a crezut în împărăția sa. Și nu s-a închis în el însuși, ci cu greșelile sale, păcatele sale și necazurile sale s-a adresat lui Isus. A cerut să fie amintit și a simțit milostivirea lui Dumnezeu: „astăzi vei fi cu mine în paradis” (v. 43). Dumnezeu, imediat ce îi dăm posibilitatea, își amintește de noi. El este gata să șteargă complet și pentru totdeauna păcatul, pentru că amintirea sa nu înregistrează răul făcut și nu ține cont mereu de ofensele primite, cum este amintirea noastră. Dumnezeu nu-și amintește de păcat, ci de noi, de fiecare dintre noi, fiii săi iubiți. Și crede că este posibil mereu să începem din nou, să ne ridicăm din nou.

Să cerem și noi darul acestei amintiri deschise și vii. Să cerem harul de a nu închide niciodată porțile reconcilierii și iertării, ci să știm să mergem dincolo de rău și de divergențe, deschizând orice posibilă cale de speranță. După cum Dumnezeu crede în noi înșine, infinit dincolo de meritele noastre, tot așa și noi suntem chemați să revărsăm speranță și să dăm oportunitate altora. Deoarece, chiar dacă se închide Poarta sfântă, rămâne mereu deschisă larg pentru noi adevărata poartă a milostivirii, care este Inima lui Cristos. Din coasta străpunsă a Celui Înviat izvorăsc până la sfârșitul timpurilor milostivirea, mângâierea și speranța.

Atâția pelerini au trecut prin Porțile sfinte și în afara zgomotului cronicilor au gustat marea bunătate a Domnului. Să mulțumim pentru asta și să ne amintim că am fost îmbrăcați cu milostivire pentru a ne îmbrăca în sentimente de milostivire, pentru a deveni și noi instrumente de milostivire. Să continuăm acest drum al nostru, împreună. Să ne însoțească Sfânta Fecioară Maria, și ea era aproape de cruce, ea ne-a născut acolo ca Mamă duioasă a Bisericii care dorește să-i adune pe toți sub mantia sa. Ea sub cruce l-a văzut pe tâlharul cel bun primind iertare și l-a luat pe discipolul lui Isus ca fiu al său. Este Mama milostivirii, căruia ne încredințăm: fiecare situație a noastră, fiecare rugăciune a noastră, îndreptată spre ochii săi milostivi, nu va rămâne fără răspuns.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 20.11.2016
Publicarea pe acest sit: 20.11.2016
Etichete: , ,

Comments are closed