Predica Papei la încheierea IMF

Predica Sanctității Sale Papa Benedict al XVI-lea
la Liturghia de încheiere a Întâlnirii Mondiale a Familiilor
Valencia, duminică, 9 iulie 2006

Dragi frați și surori,

În această Liturghie, pe care am imensa bucurie de a o prezida, alături de numeroși frați întru episcopat și de un mare număr de preoți, aduc mulțumire Domnului pentru toate iubitele familii care s-au reunit aici, formând o mulțime plină de bucurie, și pentru multe altele care, de departe, urmăresc această celebrare prin radio și televiziune. Vă salut pe toți și îmi exprim marea afecțiune printr-o îmbrățișare de pace.

Mărturia Esterei și a lui Paul, pe care le-am ascultat în lecturile de astăzi, arată că familia este chemată să colaboreze la transmiterea credinței. Estera mărturisește: „Eu am auzit, Doamne, de la tatăl meu, în neamul meu părintesc, că Tu ți-ai ales pe Israel din toate popoarele” (4,17). Paul urmează tradiția strămoșilor lui evrei dând ascultare lui Dumnezeu cu o conștiință pură. El laudă credința sinceră a lui Timotei și îi amintește „de credința neprefăcută care este în tine, care a fost mai întâi în bunica ta, Lois, și în mama ta, Eunice, și sunt convins că este și în tine” (2Timotei 1,5). În aceste mărturii biblice, familia include nu doar părinții și copiii, ci și bunicii și strămoșii. Familia ne apare astfel ca o comunitate de generații și ca un garant al unui patrimoniu de tradiții.

Nici unul dintre noi nu și-a dat singur viață, și nici nu și-a însușit singur cunoștințele elementare despre viață. Cu toții am primit de la alții viața și adevărurile ei de bază, și suntem chemați să ajungem la perfecțiune în relația și comuniunea de iubire cu alții. Familia, întemeiată pe căsătoria indisolubilă dintre un bărbat și o femeie, exprimă această dimensiune relațională, filială și comunitară, și este mediul în care omul se poate naște cu demnitate, crește și dezvolta în mod integral.

Când se naște un copil, prin relația cu părinții lui, începe să facă parte dintr-o tradiție familială care are rădăcini mai străvechi. Împreună cu darul vieții, el primește un întreg patrimoniu de experiență. Părinții au dreptul și îndatorirea inalienabilă de a transmite acest patrimoniu copiilor lor: de a-i educa în direcția descoperirii propriei lor identități, de a-i introduce în viața socială, de a cultiva exercițiul responsabil al libertății lor morale și al capacității lor de a iubi în baza experienței lor de a fi iubiți și, mai presus de toate, de a le facilita întâlnirea cu Dumnezeu. Copiii cresc și se maturizează din punct de vedere uman în măsura în care ei acceptă cu încredere acest patrimoniu și această educație pe care și-o asumă treptat. Astfel, ei sunt capabili să elaboreze o sinteză personală între ceea ce au primit și ceea ce învață, o sinteză pe care fiecare individ și fiecare generație trebuie să o realizeze.

La originea fiecărui om și, așadar, în orice paternitate și maternitate umană, este prezent Dumnezeu Creatorul. Din acest motiv, cuplurile căsătorite trebuie să accepte copilul care li se naște nu doar ca fiu al lor, ci și al lui Dumnezeu care îl iubește pentru ceea ce este și îl cheamă la filiația divină. Mai mult: fiecare act de generare, fiecare paternitate și maternitate, fiecare familie își are originea în Dumnezeu care este Tată, Fiu și Duh Sfânt.

Împreună cu memoria strămoșilor lui și a poporului lui, tatăl Esterei i-a transmis acesteia memoria unui Dumnezeu care este originea a toate și căruia suntem cu toții chemați să îi răspundem. Este vorba de memoria lui Dumnezeu Tatăl care și-a ales un popor și care acționează în istorie pentru mântuirea noastră. Memoria acestui Tată luminează identitatea cea mai profundă a oamenilor: de unde venim, cine suntem și cât de mare este demnitatea noastră. Venim cu siguranță din părinții noștri și suntem copiii lor, dar venim de asemenea din Dumnezeu care ne-a creat după chipul Său și ne-a chemat să fim copiii Lui. Din acest motiv la originea fiecărei ființe umane nu se află hazardul sau întâmplarea, ci un plan de iubire al lui Dumnezeu. Acesta ne-a fost revelat de Isus Cristos, adevăratul Fiul al lui Dumnezeu și Omul perfect. El a știut de unde a venit și de unde venim noi toți: din iubirea Tatălui Lui și al nostru.

Credința nu este așadar o simplă moștenire culturală, ci o lucrare constantă a harului lui Dumnezeu care cheamă, și a libertății umane care poate să răspundă sau să refuze această chemare. Deși nimeni nu poate să răspundă pentru altul, părinții creștini sunt totuși chemați să dea o mărturie credibilă despre credința și speranța lor creștină. Ei trebuie să asigure ca chemarea lui Dumnezeu și vestea cea bună a lui Cristos să ajungă la copiii lor în mod cât mai clar și mai autentic.

Cu trecerea anilor, acest dar al lui Dumnezeu pe care părinții s-au îngrijit să îl prezinte în fața micuților lor, trebuie de asemenea cultivat cu înțelepciune și delicatețe, făcând să crească în ei capacitatea de a discerne. Astfel, cu mărturia constantă a iubirii conjugale a părinților lor, trăită și impregnată de credință, și cu susținerea plină de iubire a comunității creștine, copiii vor fi ajutați să își însușească personal darul credinței, pentru a descoperi prin intermediul lui semnificația profundă a propriilor lor existențe și pentru a răspunde cu bucurie și recunoștință.

Familia creștină transmite credința atunci când părinții își învață copiii să se roage și se roagă cu ei (cf. Familiaris consortio, nr. 60); când îi conduc la sacramente și îi introduc în viața Bisericii; când se unesc toți în citirea Bibliei, lăsând lumina credinței să strălucească peste viața lor de familie, și aducând laudă lui Dumnezeu ca Tată al nostru.

În cultura actuală, vedem adesea o exaltare excesivă a libertății individului, ca subiect autonom, ca și când ar fi auto-creat și auto-suficient, rupt de relația lui cu ceilalți și de responsabilitățile legate de aceștia. Se încearcă organizarea vieții sociale pornind doar de la dorințe subiective și efemere, fără nici o referință la adevăruri obiective prealabile precum demnitatea fiecărei ființe umane și drepturile și îndatoririle ei inalienabile, pe care fiecare grup social este chemat să le slujească.

Biserica nu încetează să amintească faptul că adevărata libertate a ființei umane provine din faptul că este creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. De aceea, educația creștină este educația la libertate și pentru libertate. „Noi facem binele nu ca și sclavii care nu sunt liberi să facă altceva, ci o facem pentru că purtăm în mod personal responsabilitatea pentru întreg; pentru că iubim adevărul și binele, pentru că îl iubim pe Dumnezeu însuși și astfel și pe făpturile Sale. Aceasta este libertatea adevărată, la care dorește să ne conducă Duhul Sfânt” (Predica la vigilia Rusaliilor, 3 iunie 2006).

Isus Cristos este omul perfect, exemplu de libertate filială, care ne învață să împărtășim cu alții propria Lui iubire: „Așa cum Tatăl m-a iubit pe Mine, așa v-am iubit și eu pe voi. Rămâneți în iubirea mea” (Ioan 15,9). În această privință Conciliul Vatican II învață că „soții și părinții creștini, urmându-și propria cale, printr-o iubire fidelă trebuie să se susțină reciproc în har în tot cursul vieții, iar pe copiii pe care i-au primit cu dragoste de la Dumnezeu să-i educe în învățătura creștină și în virtuțile evanghelice. Ei oferă astfel tuturor o pildă de iubire neobosită și generoasă, edifică o fraternitate a carității și se fac martori și colaboratori ai rodniciei Maicii Biserici, ca semn și participare la iubirea cu care Cristos și-a iubit Mireasa și S-a dat pe Sine pentru ea” (Lumen gentium, nr. 41).

Iubirea cu care părinții noștri ne-au primit și ne-au călăuzit în primii pași în această lume este ca un semn și o prelungire sacramentale ale iubirii binevoitoare a lui Dumnezeu de la care venim. Experiența faptului de a fi primiți și iubiți de Dumnezeu și de părinții noștri este fundamentul solid care favorizează mereu creșterea și dezvoltarea autentică a omului, ajutându-ne să ne maturizăm pe drumul spre adevăr și iubire, și să trecem dincolo de noi pentru a intra în comuniunea cu ceilalți și cu Dumnezeu.

Pentru a înainta pe acest drum al maturității umane, Biserica ne învață să respectăm și să promovăm minunata realitate a căsătoriei indisolubile dintre un bărbat și o femeie, care este de asemenea originea familiei. Pentru aceasta, a recunoaște și a sprijini această instituție este una dintre cele mai importante slujiri care pot să fie aduse astăzi pentru binele comun și pentru dezvoltarea autentică a indivizilor și a societății, precum și cea mai bună garanție pentru asigurarea demnității, egalității și adevăratei libertăți a persoanei umane.

În acest sens, doresc să subliniez importanța și rolul pozitiv pe care diferitele asociații ecleziale de familii îl au în sprijinul căsătoriei și a familiei. Drept urmare, „doresc să invit pe toți creștinii să colaboreze, cordial și curajos, cu toți oamenii de bunăvoință, ca să trăiască viu responsabilitatea care le revine în serviciul familiei” (Familiaris consortio, nr. 86), pentru ca unirea forțelor într-o legitimă pluralitate de inițiative să contribuie la promovarea binelui autentic al familiei în societatea contemporană.

Să ne întoarcem pentru un moment la prima lectură a acestei Liturghii, luată din Cartea Esterei. Biserica rugătoare a văzut în această umilă regină, care mijlocește cu întreaga-i ființă pentru poporul ei care suferă, o prefigurare a Mariei, pe care Fiul ei ne-a dat-o nouă tuturor ca Mamă; o prefigurare a Mamei care apără cu iubirea ei familia lui Dumnezeu peregrină în această lume. Maria este imaginea exemplară a tuturor mamelor, a misiunii lor mărețe de a păzi viața, a misiunii lor de a fi învățătoare ale artei de a trăi și de a iubi.

Familia creștină – tată, mamă și copii – este chemată, așadar, să urmărească toate aceste obiective amintite nu ca o sarcină impusă din exterior, ci ca un dar al harului sacramentului căsătoriei revărsat asupra soților. Dacă ei rămân deschiși față de Duh și îi cer ajutorul, El nu va înceta să le comunice iubirea lui Dumnezeu Tatăl, manifestată și întrupată în Cristos. Prezența Duhului îi va ajuta pe soți să nu piardă din vedere izvorul și dimensiunea iubirii lor și a dăruirii lor reciproce, și să colaboreze cu El pentru a-l face vizibil și întrupat în toate dimensiunile vieții lor. Duhul va trezi în același timp în ei dorința întâlnirii definitive cu Cristos în casa Tatălui Său și al nostru. Acesta este mesajul de speranță pe care, de aici din Valencia, doresc să îl adresez tuturor familiilor din lume. Amin.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: Radu Capan
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Catholica.ro
Publicarea în original: 09.07.2006
Publicarea pe acest sit: 09.07.2006
Etichete: , , ,

Lasă un răspuns