Predica Papei la încheierea Congresului Euharistic Naţional Italian

Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la încheierea celui de-al XXV-lea Congres Euharistic Național Italian
Ancona, 11 septembrie 2011

Preaiubiți frați și surori!s

În urmă cu șase ani, prima călătorie apostolică în Italia din pontificatul meu m-a dus la Bari, pentru al 24-lea Congres Euharistic Național. Astăzi am venit să închei în mod solemn al 25-lea, aici la Ancona. Îi mulțumesc Domnului pentru aceste momente ecleziale intense care întăresc iubirea noastră față de Euharistie și ne văd uniți în jurul Euharistiei! Bari și Ancona, două orașe la Marea Adriatică; două orașe bogate în istorie și în viață creștină; două orașe deschise spre Orient, spre cultura sa și spre spiritualitatea sa; două orașe pe care temele Congreselor Euharistice au contribuit să le apropie: la Bari am comemorată cum „fără duminică nu putem trăi„; astăzi reîntâlnirea noastră este sub semnul „Euharistiei pentru viața zilnică„.

Înainte de a vă oferi câteva gânduri, aș vrea să vă mulțumesc pentru această participare corală a voastră: în voi îmbrățișez în mod spiritual toată Biserica prezentă în Italia. Adresez un salut recunoscător Președintelui Conferinței Episcopale, Cardinalul Angelo Bagnasco, pentru cuvintele cordiale pe care mi le-a adresată și în numele vostru al tuturor; Delegatului meu la acest Congres, Cardinalul Giovanni Battista Re; Arhiepiscopului de Ancona-Osimo, Mons. Edoardo Menichelli, Episcopilor din Mitropolie, din regiunea Marche și celor veniți în număr mare din toate părțile țării. Împreună cu ei îi salut pe preoți, pe diaconi, pe călugări și pe călugărițe și pe credincioșii laici, între care văd multe familii și mulți tineri. Recunoștința mea se îndreaptă și spre autoritățile civile și militare și spre cei care, în diferite moduri, au contribuit la rezultatul bun al acestui eveniment.

„Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?” (In 6,60). În fața discursului lui Isus despre pâinea vieții, în sinagoga din Cafarnaum, reacția discipolilor, dintre care mulți l-au părăsit pe Isus, nu este foarte departe de rezistențele noastre în fața dăruirii totale de Sine însuși pe care o face Isus. Pentru că a primi cu adevărat acest dar înseamnă a ne pierde pe noi înșine, a ne lăsa implicați și transformați, ajungând să trăim din El, așa cum ne-a amintit apostolul Paul în lectura a doua: „Dacă trăim, pentru Domnul trăim, și dacă murim, pentru Domnul murim. Așadar, fie că trăim, fie că murim, ai Domnului suntem” (Rom 14,8).

„Greu este cuvântul acesta!”; este greu pentru că adesea confundăm libertatea cu lipsa de legături, având convingerea că putem reuși singuri, fără Dumnezeu, văzut ca o limită pusă libertății. Aceasta este o iluzie care nu întârzie să se transforme în deziluzie, generând neliniște și frică și ducând, în mod paradoxal, la regretul după lanțurile din trecut: „Mai bine muream de mâna Domnului în țara Egiptului…” – spuneau evreii în deșert (Ex 16,3), așa cum am ascultat. În realitate, numai în deschiderea spre Dumnezeu, în primirea darului său, devenim cu adevărat liberi, liberi de sclavia păcatului care desfigurează chipul omului și capabili să slujim spre adevărul bine al fraților.

„Greu este cuvântul acesta!”; este greu pentru că omul cade adesea în iluzia că poate „transforma pietrele în pâine”. După ce l-a pus deoparte pe Dumnezeu sau după ce l-a tolerat ca o alegere privată care nu trebuie să interfereze cu viața publică, anumite ideologii au năzuit să organizeze societatea cu forța puterii și a economiei. Istoria ne demonstrează, în mod dramatic, că obiectivul de a asigura tuturor dezvoltare, bunăstare materială și pace făcând abstracție de Dumnezeu și de revelația sa s-a rezolvat prin a da oamenilor pietre în loc de pâine. Pâinea, iubiți frați și surori, este „rod al muncii oamenilor” și în acest adevăr este cuprinsă toată responsabilitatea încredințată mâinilor noastre și ingeniozității noastre; însă pâinea este, mai înainte încă, și „rod al pământului”, care primește de sus soare și ploaie: este dar care trebuie cerut, care ne ia orice mândrie și ne face să invocăm cu încrederea celor umili: „Tată (…), pâinea noastre cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi” (Mt 6,11).

Omul este incapabil să-și dea viață de la sine însuși, el se înțelege numai pornind de la Dumnezeu: relația cu El dă consistență umanității noastre și face bună și dreaptă viața noastră. În Tatăl Nostru cerem să fie sfințit numele Său, să vină împărăția Sa, să se facă voia Sa. Înainte de toate trebuie să recuperăm primatul lui Dumnezeu în lumea noastră și în viața noastră, pentru că acest primat ne permite să regăsim adevărul a ceea ce suntem și în cunoașterea și urmarea voinței lui Dumnezeu găsim adevăratul nostru bine. A da timp și spațiu lui Dumnezeu, pentru ca să fie centrul vital al existenței noastre.

De unde trebuie pornit, ca de la izvor, pentru a recupera și a reafirma primatul lui Dumnezeu? De la Euharistie: aici Dumnezeu se apropie așa de mult încât devine hrana noastră, aici El devine forță pe drumul adesea dificil, aici devine prezență prietenească ce transformă. Deja Legea dată prin intermediul lui Moise era considerată ca „pâine din cer”, grație căreia Israelul a devenit poporul lui Dumnezeu, însă în Isus cuvântul ultim și definitiv al lui Dumnezeu se face trup, ne vine în întâmpinare ca Persoană. El, Cuvânt veșnic, este adevărata mană, este pâinea vieții (cf. In 6,32-35) și a face lucrările lui Dumnezeu înseamnă a crede în El (cf. In 6,28-29). La Ultima Cină, Isus rezumă toată existența sa într-un gest care se înscrie în marea binecuvântare pascală adusă lui Dumnezeu, gest pe care El îl trăiește ca Fiu ca aducere de mulțumire Tatălui pentru iubirea sa imensă. Isus frânge pâinea și o împarte, dar cu o noutate profundă, pentru El se dăruiește pe sine însuși. Ia potirul și îl împarte pentru ca toți să poată bea din el, însă cu acest gest El dăruiește „noul legământ în sângele său”, se dăruiește pe sine însuși. Isus anticipă actul de iubire supremă, ascultând de voința Tatălui: sacrificiul Crucii. Viața îi va fi luată pe Cruce, dar deja acum El o oferă de la sine însuși. Astfel moartea lui Cristos nu este redusă la o execuție violentă, ci este transformată de El într-un act liber de iubire, de auto-dăruire, care străbate victorios însăși moartea și reafirmă bunătatea creației care a ieșit din mâinile lui Dumnezeu, umilită de păcat și în sfârșit răscumpărată. Acest imens dar este accesibil pentru noi în Sacramentul Euharistiei: Dumnezeu ni se dăruiește pentru a deschide existența noastră la El, pentru a o implica în misterul de iubire al Crucii, pentru a o face părtașă de misterul veșnic din care provenim și pentru a anticipa noua condiție a vieții depline în Dumnezeu, în așteptarea căreia trăim.

Dar ce comportă pentru viața noastră zilnică acest a porni de la Euharistie pentru a reafirma primatul lui Dumnezeu? Împărtășania euharistică, dragi prieteni, ne smulge din individualismul nostru, ne comunică spiritul lui Cristos mort și înviat, ne conformează cu El; ne unește intim cu frații în acel mister de comuniune care este Biserica, unde unica Pâine face din cei mulți un singur trup (cf. 1Cor 10,17), realizând rugăciunea comunității creștine de la începuturi prezentată în cartea Didahia: „Așa cum această pâine frântă era risipită pe dealuri și adunată fiind a devenit un singur lucru, tot așa Biserica ta de la marginile pământului să fie adunată în Împărăția ta” (IX, 4). Euharistia susține și transformă întreaga viață zilnică. Așa cum aminteam în prima mea enciclică, „în împărtășania euharistică este conținut faptul de a fi iubit și de a-i iubii pe alții la rândul tău”, de aceea „o Euharistie care nu se traduce într-o trăire concretă a iubirii este în ea însăși fragmentată” (Deus caritas est, 14).

Istoria bimilenară a Bisericii este presărată de sfinți și sfinte a căror existență este semn elocvent al modul în care tocmai din împărtășirea cu Domnul, din Euharistie se naște o nouă și intensă asumare a responsabilității la toate nivelele vieții comunitare, deci se naște o dezvoltare socială pozitivă, care are în centru persoana, în special cea săracă, bolnavă sau necăjită. A ne hrăni cu Cristos este calea pentru a nu rămâne străini sau indiferenți față de soarta fraților, ci de a intra în aceeași logică de iubire și de dăruire a sacrificiului Crucii; cine știe să îngenuncheze în fața Euharistiei, cine primește trupul Domnului nu poate să nu fie atent, în amalgamul activităților obișnuite de fiecare zi, la situațiile nevrednice de om și știe să se aplece personal asupra celui nevoiaș, știe să frângă pâinea proprie cu cel înfometat, să împartă apa cu cel însetat, să-l îmbrace pe cel care este gol, să-l viziteze pe cel bolnav și pe cel în închisoare (cf. Mt 25,34-36). În fiecare persoană va ști să-l vadă pe același Domn care nu a ezitat să se dăruiască pe sine însuși în întregime pentru noi și pentru mântuirea noastră. Așadar, o spiritualitate euharistică este adevărat antidot pentru individualismul și egoismul care adesea caracterizează viața cotidiană, duce la redescoperirea gratuității, a centralității relațiilor, pornind de la familia, cu atenție deosebită de a alina rănile familiilor dezbinate. O spiritualitate euharistică este sufletul unei comunități ecleziale care depășește dezbinări și contrapoziții și valorizează diversitatea carismelor și slujirilor, punându-le în slujba unității Bisericii, a vitalității sale și a misiunii sale. O spiritualitate euharistică este cale pentru a reda demnitate zilelor omului, deci muncii sale, în căutarea reconcilierii sale cu timpurile de sărbătoare și ale familiei și în angajarea de a depăși nesiguranța lipsurilor și problema șomajului. O spiritualitatea euharistică ne va ajuta să ne apropiem și de diferitele forme de fragilitate umană conștienți că ele nu întunecă valoarea persoanei, ci cere apropiere, primire și ajutor. Din Pâinea vieții va scoate vigoare o reînnoită capacitate educativă, atentă să mărturisească valorile fundamentale ale existenței, științei, patrimoniului spiritual și cultural; vitalitatea sa ne va face să locuim în cetatea oamenilor cu disponibilitatea de a ne dedica în orizontul binelui comun pentru construirea unei societăți mai drepte și fraterne.

Dragi prieteni, să pornim din nou din acest ținut Marche cu forța Euharistiei într-o osmoză constantă între misterul pe care îl celebrăm și locurile din viața noastră zilnică. Nu este nimic autentic uman care să nu aibă în Euharistie forma adecvată pentru a fi trăită în plinătatea: viața zilnică să devină așadar loc al cultului spiritual, pentru a trăi în toate circumstanțele primatul lui Dumnezeu, în cadrul raportului cu Cristos și ca ofrandă adusă Tatălui (cf. Exortația apostolică post-sinodală Sacramentum caritatis, 71). Da, „nu numai cu pâine trăiește omul, ci și cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Mt 4,4): noi trăim din ascultarea față de acest cuvânt, care este pâine vie, ajungând să ne încredințăm, asemenea lui Petru, cu inteligența iubirii: „Doamne, la cine să mergem? Tu ai cuvintele vieții veșnice, iar noi am crezut și am cunoscut că tu ești sfântul lui Dumnezeu” (In 6,68-69).

Asemenea Fecioarei Maria să devenim și noi „sân” disponibil să-l ofere pe Isus omului din timpul nostru trezind dorința profundă după acea mântuire care vine numai de la El. Drum bun, cu Cristos Pâinea vieții, întregii Biserici care este în Italia!

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 11.09.2011
Publicarea pe acest sit: 18.09.2011
Etichete: ,

Lasă un răspuns