Predica Papei la încheierea Congresului Euharistic

Predica Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea
la încheierea Congresului Euharistic Național italian

Bari, duminică, 29 mai 2005

Laudă-l pe Domnul, Ierusalime, laudă Sioane pe Dumnezeul tău” (Psalm responsorial). Invitația psalmistului, care răsună din nou și în Secvență, exprimă foarte bine sensul acestei Celebrări euharistice: ne-am adunat pentru a-l lăuda și a-l binecuvânta pe Domnul. Acesta este motivul care a îndemnat Biserica italiană să se adune aici, la Bari, pentru Congresul Euharistic Național. Am dorit să mă alătur și eu astăzi vouă tuturor pentru a celebra într-un mod cu totul deosebit Solemnitatea Trupului și Sângelui lui Cristos, aducând astfel omagiu lui Cristos în Sacramentul iubirii sale, și întărind în același timp legăturile de comuniune care mă leagă de Biserica din Italia și de Păstorii ei. La această întâlnire eclezială importantă ar fi dorit să fie prezent și veneratul meu Predecesor, Papa Ioan Paul al II-lea. Simțim că ne este aproape și că îl slăvește împreună cu noi pe Cristos, bunul Păstor, pe care el de-acum îl poate contempla în mod direct.

Vă salut cu afecțiune pe voi toți care participați la această solemnă liturgie: pe Cardinalul Camillo Ruini și pe ceilalți Cardinali prezenți, pe Arhiepiscopul de Bari, Monseniorul Francesco Cacucci, pe Episcopii din Puglia și pe cei veniți în număr mare din toate părțile Italiei; pe preoți, pe persoanele consacrate și pe laici; în particular pe aceia care au cooperat în diverse moduri la organizarea Congresului. Salut de asemenea și autoritățile, care prin plăcuta lor prezență scot în evidență faptul că și Congresele Euharistice fac parte din istoria și cultura poporului italian.

Acest Congres Euharistic, care se încheie astăzi, a intenționat să prezinte din nou duminica drept „Paște săptămânal”, expresie a identității comunității creștine și centrul vieții și misiunii sale. Tema aleasă – „Fără duminică nu putem trăi” – ne duce în urmă la anul 304, când împăratul Dioclețian le-a interzis creștinilor, sub pedeapsa cu moartea, să posede cărțile Scripturilor, să se reunească duminica pentru celebrarea Euharistiei și să construiască lăcașe pentru adunările lor. La Abitene, o mică localitate în Tunisia de astăzi, 49 de creștini au fost surprinși duminica în timp ce, reuniți în casa lui Ottavio Felice, celebrau Euharistia sfidând interdicțiile imperiale. Arestați, au fost duși la Cartagina pentru a fi interogați de Proconsulul Anulino. E semnificativ, printre altele, răspunsul pe care Emerito l-a dat Proconsulului care îl întreba de ce au încălcat porunca împăratului. El spuse: „Sine dominico non possumus„: fără a ne reuni în adunare duminica pentru a celebra Euharistia nu putem trăi. Ne-ar lipsi puterile pentru a înfrunta dificultățile de fiecare zi ca să nu cădem sub povara lor. După torturi îngrozitoare, cei 49 de martiri din Abitene au fost uciși. Au confirmat astfel, prin vărsarea sângelui, credința lor. Au murit, dar au învins: noi acum îi amintim în slava lui Cristos înviat.

Experiența martirilor din Abitene este una asupra căreia trebuie să reflectăm și noi, creștinii secolului douăzeci și unu. Nici pentru noi nu este ușor să trăim ca creștini. Din punct de vedere spiritual, lumea în care ne aflăm, marcată adesea de consumism nelimitat, de indiferență religioasă, de un secularism închis față de transcendență, poate să apară un deșert nu mai puțin aspru decât acela „mare și groaznic” (Deut 8,15) despre care ne-a vorbit prima lectură, luată din cartea Deuteronomului. Dumnezeu vine în ajutorul poporului evreu aflat în dificultate cu darul manei, pentru a-l face pe acesta să înțeleagă că „nu numai cu pâine trăiește omul, ci și cu tot cuvântul ce iese din gura Domnului” (Deut 8,3). În Evanghelia de astăzi, Isus ne-a explicat pentru ce pâine dorea Dumnezeu, prin darul manei, să pregătească poporul Noii Alianțe. Referindu-se la Euharistie a spus: „Aceasta este Pâinea care s-a pogorât din cer, nu precum au mâncat părinții voștri mana și au murit. Cel ce mănâncă această Pâine va trăi în veac” (In 6,58). Fiul lui Dumnezeu, făcându-se trup, putea să devină Pâine, și să fie astfel hrană a poporului său aflat în drum spre țara făgăduită a Cerului.

Avem nevoie de această Pâine pentru a face față greutăților și ostenelilor călătoriei. Duminica, Ziua Domnului, este ocazia potrivită pentru a primi forță de la El, care este Domnul vieții. Obligația sărbătorii nu este așadar doar o îndatorire impusă din exterior. Participarea la Celebrarea duminicală și hrănirea cu Pâinea euharistică este o necesitate pentru creștin, care poate afla astfel energia necesară pentru drumul pe care îl are de parcurs. Un drum care, de altfel, nu este arbitrar: calea pe care Dumnezeu o arată prin Legea sa merge în direcția înscrisă în însăși ființa omului. A o urma înseamnă pentru om a se realiza pe sine însuși; a o lua pe un alt drum înseamnă a se rătăci.

Domnul nu ne lasă singuri pe acest drum. El este cu noi; mai mult, El dorește să împărtășească soarta noastră până la a deveni asemenea nouă. În discursul pe care ni l-a relatat puțin mai devreme Evanghelia El spune: „Cel ce mănâncă trupul meu și bea sângele meu rămâne întru mine și Eu întru el” (In 6,56). Cum să nu ne bucurăm pentru o asemenea făgăduință? Am auzit însă că, la acea primă proclamare, lumea, în loc să se bucure, a început să discute și să protesteze: „Cum poate acesta să ne dea trupul lui să-l mâncăm?” (In 6,52). În realitate, acea atitudine s-a repetat de multe ori de-a lungul istoriei. S-ar spune că, în fond, lumea nu dorește să îl aibă pe Dumnezeu atât de aproape, atât de la îndemână, atât de prezent în trăirile sale. Lumea îl vrea mare și, în definitiv, destul de departe de sine. Sunt ridicate așadar întrebări care vor să demonstreze, în cele din urmă, că o asemenea apropiere este imposibilă. Dar rămân în întreaga lor claritate reprezentativă cuvintele pe care Cristos le-a rostit chiar în acea împrejurare: „Adevărat, adevărat zic vouă: dacă nu veți mânca trupul Fiului omului și nu veți bea sângele lui, nu veți avea viață în voi” (In 6,53). În fața murmurului de protest, Isus ar fi putut apela la cuvinte liniștitoare: „Prieteni – ar fi putut spune -, nu vă îngrijorați! Am vorbit despre trup, dar este vorba doar de un simbol. Mă refer doar la o profundă comuniune de sentimente”. Dar Isus nu a făcut apel la asemenea dulcegării. A menținut fermă propria afirmație, chiar și în fața abandonului din partea multor discipoli ai săi (cf. In 6,66). Mai mult, s-a arătat dispus să accepte chiar și abandonarea din partea apostolilor înșiși, numai pentru a nu schimba cu nimic concretețea discursului său: „Nu vreți și voi să vă duceți?” (In 6,67), a întrebat El. Slavă Domnului, Petru a dat un răspuns pe care și noi, astăzi, în mod cu totul conștient, ni-l însușim: „Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieții celei veșnice” (In 6,68).

În Euharistie, Cristos este cu adevărat prezent printre noi. Prezența lui nu este una statică. Este o prezență dinamică, ce ne atrage pentru a ne face ai săi, pentru a ne asimila cu sine. A înțeles bine acest lucru Augustin care, provenind dintr-o formare platonică, s-a străduit mult să accepte dimensiunea „întrupată” a creștinismului. În particular, reacționa în fața perspectivei „cinei euharistice”, care i se părea nedemnă de Dumnezeu: la cinele obișnuite, de fapt, omul se dovedește a fi cel mai puternic, întrucât el este cel care asimilează hrana, făcând din ea elementul propriei realități trupești. Abia mai târziu Augustin a înțeles că în Euharistie lucrurile sunt exact invers: centrul este Cristos care ne atrage la sine, ne face să ieșim din noi înșine pentru a ne face una cu El (cf. Confessioni, VII,10,16). În acest fel El ne introduce și în comunitatea fraților.

Aici ajungem la o altă dimensiune a Euharistiei, pe care mai doresc să o amintesc înainte de a încheia. Cristos pe care îl întâlnim în Sacrament este același aici la Bari ca și la Roma, același aici în Europa ca și în America, în Africa, în Asia, în Oceania. Este unicul și același Cristos care este prezent în Pâinea euharistică din orice loc de pe pământ. Acest lucru înseamnă că noi îl putem întâlni numai împreună cu toți ceilalți. Îl putem primi numai în unitate. Oare nu asta ne-a spus apostolul Paul în lectura pe care am ascultat-o mai devreme? Scriindu-le corintenilor, el afirma: „Că o pâine, un trup suntem cei mulți; căci toți ne împărtășim dintr-o pâine” (1 Cor 10,17). Consecința este clară: nu putem comunica cu Domnul dacă nu comunicăm între noi. Dacă dorim să ne prezentăm în fața lui, trebuie să ne și mișcăm pentru a merge unii în întâmpinarea celorlalți. Pentru aceasta trebuie să învățăm marea lecție a iertării: să nu lăsăm să lucreze în sufletul nostru chinul resentimentului, ci să ne deschidem inima în fața mărinimiei ascultării celuilalt, a înțelegerii lui în încercările sale, a eventualei acceptări a scuzelor sale, a generoasei oferiri a propriilor scuze.

Euharistia – repetăm acest lucru – este sacramentul unității. Cu toate acestea creștinii sunt separați, chiar în sacramentul unității. Cu atât mai mult trebuie ca, susținuți de Euharistie, să ne simțim stimulați să tindem cu toate forțele noastre spre acea unitate deplină pe care Cristos a dorit-o atât de mult în Cenacol. Tocmai aici, la Bari, orașul care păstrează osemintele Sfântului Nicolae, pământ al întâlnirii și al dialogului cu frații creștini din Orient, doresc să reafirm voința mea de a-mi asuma ca angajament fundamental acela de a mă dedica cu toate forțele pentru reclădirea deplinei și vizibilei unități a tuturor celor care îl urmează pe Cristos. Sunt conștient că pentru aceasta nu e îndeajuns să ne manifestăm bunele sentimente. Sunt necesare gesturi concrete care să intre în suflete și să trezească conștiințele, solicitând fiecăruia acea convertire interioară care este premisa oricărui progres pe calea ecumenismului (cf. discurs Către reprezentanții Bisericilor și comunităților creștine și ai altor religii necreștine, 25 aprilie 2005). Vă cer tuturor să înaintați cu hotărâre pe calea acelui ecumenism spiritual, care în rugăciune deschide porțile Duhului Sfânt, singurul care poate crea unitatea.

Dragi prieteni veniți la Bari din diferite părți ale Italiei pentru a celebra acest Congres euharistic, trebuie să redescoperim bucuria duminicii creștine. Trebuie să redescoperim cu mândrie privilegiul de a putea participa la Euharistie, care este sacramentul lumii reînnoite. Învierea lui Cristos are loc în prima zi a săptămânii, care pentru evrei era ziua creației lumii. Tocmai de aceea duminica era considerată de comunitatea creștină primară drept zi în care a început lumea nouă, aceea în care, prin biruința lui Cristos asupra morții, a început noua creație. Adunându-se în jurul cinei euharistice, comunitatea era modelată ca nou popor al lui Dumnezeu. Sfântul Ignațiu din Antiohia îi numea pe creștini drept „aceia care au ajuns la noua speranță”, și îi prezenta ca persoane „care trăiesc după duminică” („iuxta dominicam viventes„). În această perspectivă, episcopul antiohian se întreba: „Cum am putea trăi fără El, pe care și profeții l-au așteptat?” (Ep. ad Magnesios, 9,1-2).

„Cum am putea trăi fără El?”. Auzim ca un ecou în aceste cuvinte ale Sfântului Ignațiu afirmația martirilor din Abitene: „Sine dominico non possumus„. Tocmai de aici să izvorască rugăciunea noastră: pentru ca și creștinii de astăzi să regăsească conștiința importanței fundamentale a Celebrării duminicale și să știe să afle în participarea la Euharistie elanul necesar pentru o nouă angajare în a-l vesti lumii pe Cristos „pacea noastră” (Ef 2,14). Amin!

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: Cristina Grigore
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Catholica.ro
Publicarea în original: 29.05.2005
Publicarea pe acest sit: 29.05.2005
Etichete: , , ,

Lasă un răspuns