Predica Papei la încheierea Anului Vieții Consacrate

Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
la încheierea Anului Vieții Consacrate
marți, 2 februarie 2016

În fața privirii noastre este un fapt simplu, umil și mare: Isus este dus de Maria și Iosif la templul din Ierusalim. Este un prunc ca atâția alții, ca toți, dar este unic: este Unicul Născut venit pentru toți. Acest Prunc ne-a adus milostivirea și duioșia lui Dumnezeu: Isus este fața Milostivirii Tatălui. Aceasta este icoana pe care Evanghelia ne-o oferă la sfârșitul Anului Vieții Consacrate, un an trăit cu atâta entuziasm. El, ca un fluviu, acum se varsă în marea milostivirii, în acest imens mister de iubire pe care o experimentăm cu Jubileul extraordinar.

Sărbătoarea de astăzi, mai ales în Orient, este numită sărbătoarea întâlnirii. De fapt, în Evanghelia care a fost proclamată, vedem diferite întâlniri (cf. Lc 2,22-40). În templu Isus ne vine în întâmpinare nouă și noi mergem în întâmpinarea Lui. Contemplă întâlnirea cu bătrânul Simeon, care reprezintă așteptarea fidelă a lui Israel și exaltarea inimii pentru împlinirea vechilor promisiuni. Admirăm și întâlnirea cu bătrâna profetesă Ana, care, văzându-l pe Prunc, tresaltă de bucuri e și îl laudă pe Dumnezeu. Simeon și Ana sunt așteptarea și profeția, Isus este noutatea și împlinirea: El ni se prezintă ca veșnica surpriză a lui Dumnezeu; în acest Prunc născut pentru toți se întâlnesc trecutul, format din amintire și din promisiune, și viitorul, plin de speranță.

Putem să vedem în asta începutul vieții consacrate. Consacrații și consacratele sunt chemați înainte de toate să fie bărbați și femei ai întâlnirii. De fapt, vocația nu pornește de la un proiect al nostru gândit „la măsuță”, ci de la un har al Domnului care ajunge la noi, printr-o întâlnire care schimbă viața. Cine îl întâlnește cu adevărat pe Isus nu poate să rămână egal ca mai înainte. El este noutatea care face noi toate lucrurile. Cine trăiește această întâlnire devine martor și face posibilă întâlnirea pentru alții; și se face și promotor al culturii întâlnirii, evitând autoreferențialitatea care ne face să rămânem închiși în noi înșine.

Textul din Scrisoarea către Evrei, pe care l-am ascultat, ne amintește că Isus însuși, pentru a ne întâmpina, n-a ezitat să împărtășească a noastră condiție umană: „cum însă copiii au același sânge și aceeași carne, a devenit și Isus părtaș cu ei” (v. 14). Isus nu ne-a mântuit „din exterior”, n-a rămas în afara dramei noastre, ci a voit să împărtășească viața noastră. Consacrații și consacratele sunt chemați să fie semn concret și profetic al acestei apropieri a lui Dumnezeu, al acestei împărtășiri cu condiția de fragilitate, de păcat și de răni a omului din timpul nostru. Toate formele de viață consacrată, fiecare după caracteristicile sale, sunt chemate să fie în permanentă stare de misiune, împărtășind „bucuria și speranța, tristețea și angoasa oamenilor de azi, mai ales ale săracilor și ale tuturor celor care suferă” (Gaudium et spes, 1).

Evanghelia ne spune că și „tatăl și mama lui se mirau de cele spuse despre el” (v. 33). Iosif și Maria păstrează uimirea față de această întâlnire plină de lumină și de speranță pentru toate popoarele. Și noi, creștini și persoane consacrate, suntem păstrători ai uimirii. O uimire care cere să fie mereu reînnoită; vai de obișnuință în viața spirituală; vai de cristalizarea carismelor noastre într-o doctrină abstractă: carismele fondatorilor – așa cum am spus de alte ori – nu trebuie sigilate în sticlă, nu sunt piese de muzeu. Fondatorii noștri au fost mișcați de Duhul Sfânt și nu le-a fost frică să-și murdărească mâinile cu viața cotidiană, cu problemele oamenilor, parcurgând cu curaj periferiile geografice și existențiale. Nu s-au oprit în fața piedicilor și a neînțelegerilor celorlalți, pentru că au menținut în inimă uimirea datorită întâlnirii cu Cristos. Nu au domesticit harul Evangheliei; au avut mereu în inimă o sănătoasă neliniște pentru Domnul, o dorință arzătoare de a-l duce altora, cum au făcut Maria și Iosif în templu. Și noi suntem chemați astăzi să facem alegeri profetice și curajoase.

În sfârșit, de la sărbătoarea de astăzi învățăm să trăim recunoștința pentru întâlnirea cu Isus și pentru darul vocației la viața consacrată. A mulțumi, aducerea de mulțumire: Euharistie. Cât de frumos este când întâlnim fața fericită a persoanelor consacrate, eventual înaintate în vârstă ca Simeon și Ana, bucuroase și pline de recunoștință pentru propria vocație. Acesta este un cuvânt care poate să sintetizeze tot ceea ce am trăit în acest An al Vieții Consacrate: recunoștință pentru darul Duhului Sfânt, care însuflețește mereu Biserica prin diferitele carisme.

Evanghelia se încheie cu această expresie: „Iar copilul creștea și se întărea, plin de înțelepciune, și harul lui Dumnezeu era asupra lui” (v. 40). Fie ca Domnul Isus, prin mijlocirea maternă a Mariei, să crească în noi și să mărească în fiecare dorința întâlnirii, păstrarea uimirii și bucuria recunoștinței. Atunci alții vor fi atrași de lumina sa și vor putea să întâlnească milostivirea Tatălui.

Cuvinte rostite de Sfântul Părinte la sfârșitul Sfintei Liturghii, în fața bazilicii:

Iubiți frați și surori consacrați, multe mulțumiri! Ați participat la Euharistie cu un pic de răcoare! Dar inima arde!

Mulțumesc pentru că am terminat așa, toți împreună Anul Vieții Consacrate. Și mergeți înainte! Fiecare dintre noi are un loc, are o muncă în Biserică. Vă rog, nu uitați prima vocație, prima chemare. Amintiți-vă! Și cu acea iubire cu care ați fost chemați, astăzi Domnul continuă să vă cheme. Nu coborâți, nu coborâți acea frumusețe, acea stupoare a primei chemări. Și apoi continuați să lucrați. Este frumos! A continua. Mereu este ceva de făcut. Lucrul principal este să ne rugăm. „Măduva” vieții consacrate este rugăciunea: a ne ruga! Și astfel a îmbătrâni, dar a îmbătrâni precum vinul bun!

Vă spun un lucru. Mie îmi place mult când găsesc acele călugărițe sau acei călugări bătrâni, dar cu ochii strălucitori, pentru că au focul vieții spirituale aprins. Nu s-a stins, nu s-a stins acel foc! Mergeți înainte astăzi, în fiecare zi, și continuați să lucrați și să priviți la ziua de mâine cu speranță, cerând mereu Domnului ca să ne trimită noi vocații, astfel opera noastră de consacrare va putea să meargă înainte. Amintirea: nu uitați de prima chemare! Munca de toate zilele, și apoi speranța de a merge înainte și a semăna bine. Fie ca alții care vin după noi să poată primi moștenirea pe care noi le-o vom lăsa.

Acum s-o rugăm pe Sfânta Fecioară Maria.

Bucură-te Marie…

[Binecuvântare]

O seară bună și rugați-vă pentru mine!

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 02.02.2016
Publicarea pe acest sit: 03.02.2016
Etichete: , ,

Lasă un răspuns