Predica Papei la funeraliile Cardinalului Spidlik

Predica Sanctității Sale Papa Benedict al XVI-lea
la funeraliile Cardinalului Tomas Spidlik
Bazilica San Pietro, 20 aprilie 2010

Venerați Frați,
Stimați Domni și Doamne,
Iubiți frați și surori!

Printre ultimele cuvinte rostite de regretatul cardinal Spidlik au fost acestea: „Toată viața am căutat fața lui Isus și acum sunt fericit și senin pentru că merg s-o văd”. Acest gând minunat – așa de simplu, aproape infantil în exprimarea sa, și totuși așa de profund și adevărat – face trimitere imediat la rugăciunea lui Isus, care a răsunat puțin mai înainte în Evanghelie: „Tată vreau ca acolo unde sunt eu să fie cu mine și cei pe care mi i-ai dat, ca să vadă gloria mea, pe care mi-ai dat-o, pentru că tu m-ai iubit înainte de crearea lumii” (In 17,24). Este frumos și mângâietor să medităm această corespondență între dorința omului, care aspiră să vadă fața Domnului, și dorința lui Isus însuși. În realitate, cea a lui Cristos este mult mai mult decât o aspirație: este o voință. Isus îi spune Tatălui: „vreau ca aceia pe care mi i-ai dat să fie cu mine”. Și tocmai aici, în această voință, găsim „stânca”, fundamentul solid pentru a crede și pentru a spera. De fapt, voința lui Isus coincide cu voința lui Dumnezeu Tatăl, și prin lucrarea Duhului Sfânt constituie pentru om un fel de „îmbrățișare” sigură, puternică și dulce, care-l conduce la viața veșnică.

Ce dar imens să ascultăm această voință a lui Dumnezeu chiar din gura lui! Cred că marii oameni ai credinței trăiesc cufundați în acest har, au darul de a percepe cu forță deosebită acest adevăr și, astfel, pot să străbată chiar și încercări dure, așa cum le-a străbătut părintele Tomas Spidlik, fără a-și pierde încrederea, ba chiar păstrând un viu simț al umorului, care este desigur un semn de inteligență, dar și de libertate interioară. Sub acest profil, era evidentă asemănarea dintre regretatul nostru cardinal și venerabilul Papă Ioan Paul al II-lea: ambii erau înclinați spre replica umoristă și spre glumă, deși au avut în tinerețe evenimente personale dificile și în anumite aspecte asemănătoare. Providența a făcut ca ei să se întâlnească și să colaboreze pentru binele Bisericii, în special pentru ca ea să învețe să respire pe deplin „cu amândoi plămânii”, așa cum îi plăcea Papei slav să spună.

Această libertate și prezență de spirit își are fundamentul său obiectiv în învierea lui Cristos. Îmi place să subliniez asta pentru că ne aflăm în timpul liturgic pascal și pentru că o sugerează prima și a doua lectură biblică de la această celebrare. În prima sa predică, în ziua de Rusalii, sfântul Petru, plin de Duh Sfânt, vestește împlinirea în Isus Cristos a psalmului 16. Este minunat să vedem cum Duhul Sfânt le revelează apostolilor toată frumusețea acestor cuvinte în deplina lumină interioară a învierii: „Îl vedeam mereu în fața mea pe Domnul, / căci el este la dreapta mea ca să nu mă clatin. / De aceea s-a bucurat inima mea și limba mea a tresăltat de veselie; / ba, mai mult, și trupul meu se va odihni în speranță” (Fap 2,25-26; cf. Ps16/15,8-9). Această rugăciune are o împlinire supraabundentă atunci când Cristos, Sfântul lui Dumnezeu, nu este abandonat în adâncuri. El cel dintâi a cunoscut „căile vieții” și a fost umplut de bucurie cu prezența Tatălui (cf. Fap 2,27-28; Ps 16/15,11). Speranța și bucuria lui Isus înviat sunt și speranța și bucuria prietenilor săi, grație acțiunii Duhului Sfânt. Demonstra asta în mod obișnuit părintele Spidlik cu modul său de a trăi, și această mărturie a lui devenea tot mai elocventă cu trecerea anilor, pentru că, în pofida vârstei înaintate și a suferințelor inevitabile, spiritul său rămânea proaspăt și tineresc. Ce este asta dacă nu prietenie cu Domnul înviat?

În lectura a doua, Sfântul Petru îl binecuvântează pe Dumnezeu care, „în marea sa îndurare, ne-a renăscut la o speranță vie prin învierea lui Isus Cristos din morți”. Și adaugă: „Pentru aceasta vă bucurați, deși acum, pentru puțin timp, trebuie să vă întristați de felurite încercări” (1Pt 1,3.6). Și aici iese clar în evidență că speranța și bucuria sunt realități teologale care provin din misterul învierii lui Cristos și din darul Duhului său. Am putea spune că Duhul Sfânt le ia din inima lui Cristos înviat și le mută în inima prietenilor săi.

În mod voit am introdus imaginea „inimii”, pentru că, așa cum mulți dintre voi știu, părintele Spidlik a ales-o pentru motoul de pe stema sa de cardinal: „Ex toto corde”, „cu toată inima”. Această expresie se găsește în Cartea Deuteronomului, în prima și fundamentala poruncă din lege, acolo unde Moise îi spune poporului: „Ascultă, Israele: Domnul este Dumnezeul nostru, unic este Domnul. Să-l iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima, cu tot sufletul și cu toate puterile” (Dt 6,4-5). „Cu toată inima – ex toto corde” se referă deci la modul în care Israelul trebuie să-l iubească pe Dumnezeul său. Isus confirmă primatul acestei porunci, la care o alătură pe cea a iubirii față de aproapele, afirmând că ea este „asemenea” cu prima și că de ambele depind toată legea și profeții (cf. Mt 22,37-39). Alegând acest moto, veneratul nostru Frate își punea, ca să spunem așa, viața sa în porunca iubirii, o înscria în întregime în primatul lui Dumnezeu și al carității.

Există un alt aspect, o ulterioară semnificație a expresiei „ex toto corde”, de care cu siguranță părintele Spidlik ținea cont și intenționa să o manifeste cu motoul său. Pornind tot de la rădăcina biblică, simbolul inimii reprezintă în spiritualitatea orientală sediul rugăciunii, al întâlnirii dintre om și Dumnezeu, dar și cu ceilalți oameni și cu cosmosul. Și aici trebuie amintit că pe stema cardinalului Spidlik inima, care se află în scut, conține o cruce în ale cărei brațe se intersectează cuvintele PHOS și ZOE, „lumină” și „viață”, care sunt nume ale lui Dumnezeu. Așadar, omul care primește pe deplin, ex toto corde, iubirea lui Dumnezeu, primește lumina și viața, și devine la rândul său lumină și viață în umanitate și în univers.

Dar cine este acest om? Cine este această „inimă” a lumii, dacă nu Isus Cristos? El este Lumina și Viața, pentru că în el „locuiește toată plinătatea dumnezeirii trupește” (Col 2,9). Și aici îmi place să amintesc că Fratele nostru răposat a fost un membru al Societății lui Isus, adică un fiu spiritual al acelui sfânt Ignațiu care pune în centrul credinței și al spiritualității contemplarea lui Dumnezeu în misterul lui Cristos. În acest simbol al inimii se întâlnesc Orientul și Occidentul, nu într-un sens devoționist, ci profund cristologic, așa cum au scos în evidență alți teologi iezuiți din secolul trecut. Și Cristos, figură centrală a Revelației, este și principiul formal al artei creștine, un domeniu care a avut în părintele Spidlik un mare maestru, inspirator de idei și de proiecte expresive, care au avut o sinteză importantă în Capela Redemptoris Mater din Palatul Apostolic.

Aș vrea să închei întorcându-mă la tema învierii, citând un text foarte îndrăgit de cardinalul Spidlik, un text din Imnuri despre Înviere de sfântul Efrem Sirul:

„De sus el a coborât ca Domn,
din sân a ieșit ca un slujitor,
moartea s-a îngenuncheat în fața lui în sheol,
și viața l-a adorat în învierea lui.
Binecuvântată este victoria lui!” (nr. 1, 8).

Fecioara Născătoare de Dumnezeu să însoțească sufletul veneratului nostru Frate în îmbrățișarea Preasfintei Treimi, unde „cu toată inima” va lăuda în veci Iubirea sa infinită. Amin.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; ITRC.ro
Publicarea în original: 20.04.2010
Publicarea pe acest sit: 21.04.2010
Etichete: ,

Lasă un răspuns