Predica Papei la Epifania Domnului

Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
în Solemnitatea Epifaniei Domnului
Vatican, 6 ianuarie 2017

„Unde este regele nou-născut al iudeilor? Căci am văzut steaua lui la răsărit și am venit să-l adorăm” (Mt 2,2).

Cu aceste cuvinte magii, veniți din ținuturi îndepărtate, ne fac cunoscut motivul traversării lor lungi: să-l adore pe regele nou-născut. Să vadă și să adore: două acțiuni care se evidențiază în relatarea evanghelică: am văzut o stea și vrem să adorăm.

Acești oameni au văzut o stea care i-a pus în mișcare. Descoperirea a ceva neobișnuit care s-a întâmplat pe cer a declanșat o serie nenumărate de evenimente. Nu era o stea care a strălucit în mod exclusiv pentru ei, nici nu aveau un ADN special pentru a o descoperi. Așa cum a recunoscut bine un părinte al Bisericii, magii n-au pornit la drum pentru că au văzut steaua, ci au văzut steaua pentru că s-au pornit la drum (cf. Sfântul Ioan Gură de Aur). Aveau inima deschisă la orizont și au putut vedea ceea ce arăta cerul pentru că exista în ei o dorință care-i mâna: erau deschiși la o noutate.

În acest mod, magii exprimă portretul omului credincios, al omului care are nostalgie de Dumnezeu; al celui care simte lipsa propriei case, patria cerească. Reflectă imaginea tuturor oamenilor care în viața lor nu și-au lăsat anesteziată inima.

Sfânta nostalgie de Dumnezeu apare în inima credincioasă pentru că știe că Evanghelia nu este un eveniment din trecut ci din prezent. Sfânta nostalgie de Dumnezeu ne permite să ținem ochii deschiși în fața tuturor tentativelor de a reduce și de a sărăci viața. Sfânta nostalgie de Dumnezeu este amintirea credincioasă care se răzvrătește în fața atâtor profeți de nenorocire. Această nostalgie este aceea care menține vie speranța comunității credincioase care, din săptămână în săptămână, imploră spunând: „Vino, Doamne Isuse!”.

Tocmai această nostalgie l-a mânat pe bătrânul Simeon să meargă în fiecare zi la templu, știind cu certitudine că viața sa nu se va termina fără a putea ține în brațe pe Mântuitorul. Această nostalgie l-a mânat pe fiul risipitor să iasă dintr-o atitudine distructivă și să caute brațele tatălui său. Această nostalgie a simțit-o păstorul în inima sa când a lăsat cele nouăzeci și nouă de oi pentru a o căuta pe cea care se rătăcise, și a fost și ceea ce a experimentat Maria Magdalena în dimineața zilei de duminică pentru a merge în fugă la mormânt și a-l întâlni pe Învățătorul său înviat. Nostalgia de Dumnezeu ne trage afară din țarcurile noastre deterministe, acelea care ne induc să credem că nimic nu se poate schimba. Nostalgia de Dumnezeu este atitudinea care rupe conformismele noastre plictisitoare și ne determină să ne angajăm pentru acea schimbare la care tânjim și de care avem nevoie. Nostalgia de Dumnezeu își are rădăcinile în trecut dar nu se oprește acolo: merge în căutarea viitorului. Credinciosul „nostalgic”, mânat de credința sa, merge în căutarea lui Dumnezeu, ca și magii, în locurile cele mai ascunse ale istoriei, pentru că știe în inima sa că acolo îl așteaptă Domnul. Merge în periferie, la graniță, în locurile neevanghelizate, pentru a se putea întâlni cu Domnul său; și n-o face deloc cu o atitudine de superioritate, o face ca un cerșetor care nu poate ignora ochii celui pentru care Vestea Bună este încă un teren de explorat.

Ca atitudine contrapusă, în palatul lui Irod (care era la foarte puțini kilometri de Betleem), nu și-au dat seama de ceea ce se întâmpla. În timp ce magii mergeau, Ierusalimul dormea. Dormea în cârdășie cu un Irod care, în loc să fie în căutare, dormea și el. Dormea sub anestezia unei conștiințe cauterizate. Și a rămas descumpănit. I-a fost frică. Este descumpănirea care, în fața noutății care revoluționează istoria, se închide în ea însăși, în rezultatele sale, în cunoștințele sale, în succesele sale. Descumpănirea celui care stă așezat pe bogăție fără a reuși să vadă dincolo. O descumpănire care se naște în inima celui care vrea să controleze totul și pe toți. Este descumpănirea celui care este cufundat în cultura victoriei cu orice preț; în acea cultură în care este spațiu numai pentru „învingători” și cu orice preț. O descumpănire care se naște din frică și din teamă în fața a ceea ce ne interoghează și pune în pericol siguranțele și adevărurile noastre, modurile noastre de a ne alipi de lume și de viață. Și astfel lui Irod i s-a făcut frică, și acea frică l-a condus să caute siguranță în crimă: „Necas parvulos corpore, quia te necat timor in corde” (Sfântul Quodvultdeus, Sermo 2 despre simbol: PL 40, 655). Ucizi copiii în trup, pentru că ție frica îți ucide inima.

Vrem să adorăm. Acei oameni au venit din Răsărit pentru a adora și au venit să facă asta în locul propriu al unui rege: palatul. Și acest lucru este important: acolo ei au ajuns cu căutarea lor: era locul potrivit, pentru că aparține unui rege să se nască într-un palat și să aibă curtea sa și supușii săi. Este semn de putere, de succes, de viață reușită. Și se poate aștepta ca regele să fie venerat, temut și adulat, e adevărat; dar nu în mod necesar iubit. Acestea sunt schemele lumești, micii idoli cărora le aducem cult: cultul puterii, al aparenței și al superiorității. Idoli care promit numai tristețe, sclavie, frică.

Și chiar acolo a început drumul cel mai lung pe care au trebuit să-l parcurgă acei oameni veniți de departe. Acolo a început îndrăzneala cea mai dificilă și complicată. A descoperi că ceea ce căutau nu era în palat, ci se găsea într-un alt loc, nu numai geografic ci existențial. Acolo nu vedeau steaua care îi conducea să descopere un Dumnezeu care vrea să fie iubit, și acest lucru este posibil numai sub semnul libertății și nu al tiraniei; a descoperi că privirea acestui rege necunoscut – dar dorit – nu umilește, nu reduce la sclavie, nu închide. A descoperi că privirea lui Dumnezeu ridică, iartă, vindecă. A descoperi că Dumnezeu a voit să se nască acolo unde nu-l așteptam, unde probabil nu-l voiam. Sau unde de atâtea ori îl negăm. A descoperi că în privirea lui Dumnezeu este loc pentru cei răniți, cei trudiți, cei maltratați, cei abandonați: că forța sa și puterea sa se numește milostivire. Cât de departe este, pentru unii, Ierusalimul de Betleem!

Irod nu poate adora pentru că n-a voit nici n-a putut să-și schimbe privirea. N-a voit să înceteze să aducă cult sieși crezând că totul începea și se termina cu el. N-a putut adora pentru că scopul său era ca să-l adore pe el. Nici preoții n-au putut adora pentru că știau multe, cunoșteau profețiile, dar nu era dispuși nici să meargă nici să se schimbe.

Magii au simțit nostalgie, nu mai voiau lucrurile obișnuite. Erau obișnuiți, dependenți și sătui de Irozii din timpul lor. Dar acolo, la Betleem, era o promisiune de noutate, o promisiune de gratuitate. Acolo se întâmpla ceva nou. Magii au putut adora pentru că au avut curajul de a merge și prosternându-se în fața celui mic, prosternându-se în fața celui sărac, prosternându-se în fața celui lipsit de apărare, prosternându-se în fața neobișnuitului și necunoscutului Prunc din Betleem, acolo au descoperit gloria lui Dumnezeu.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 06.01.2017
Publicarea pe acest sit: 06.01.2017
Etichete: ,

Lasă un răspuns