Predica Papei la Epifania Domnului

Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
în Solemnitatea Epifaniei Domnului
Vatican, 6 ianuarie 2013

Iubiți frați și surori,

Pentru Biserica ce crede și se roagă, magii din Răsărit care, sub conducerea stelei, au găsit calea spre ieslea din Betleem sunt numai începutul unei mari procesiuni care pătrunde istoria. Pentru aceasta, liturgia citește Evanghelia care vorbește despre drumul magilor împreună cu splendidele viziuni profetice din Is 60 și din Ps 72, care ilustrează cu imagini îndrăznețe pelerinajul popoarelor spre Ierusalim. Asemenea păstorilor care, ca primi oaspeți la Pruncul nou-născut care este culcat în iesle, personifică săracii din Israel și, în general, sufletele umile care în interior trăiesc foarte aproape de Isus, tot așa oamenii care provin din Răsărit personifică lumea popoarelor, Biserica neamurilor – oamenii care de-a lungul tuturor secolelor pornesc la drum spre Pruncul din Betleem, cinstesc în El pe Fiul lui Dumnezeu și se prosternă în fața Lui. Biserica numește această sărbătoare „Epifania” – apariția Divinului. Dacă privim faptul că, încă de la acel început, oameni de orice proveniență, din toate continentele, din toate diferitele culturi și din toate diferitele moduri de gândire și de viață au fost și sunt pe drum spre Cristos, putem spune cu adevărat că acest pelerinaj și această întâlnire cu Dumnezeu în figura Pruncului este o Epifanie a bunătății lui Dumnezeu și a iubirii sale față de oameni (cf. Tit 3,4).

Urmând o tradiție inițiată de Fericitul Papă Ioan Paul al II-lea, celebrăm sărbătoarea Epifaniei și ca zi a Hirotonirii episcopale pentru patru preoți care de acum înainte, în funcțiuni diferite, vor colabora la Ministeriul Papei pentru unitatea unicei Biserici a lui Isus Cristos în pluralitatea Bisericilor particulare. Legătura dintre această Hirotonire episcopală și tema pelerinajului popoarelor spre Isus Cristos este evidentă. Episcopul are nu numai misiunea de a merge în acest pelerinaj împreună cu ceilalți, ci de a precede și de a indica drumul. Însă aș vrea în această liturgie să reflectez împreună cu voi iarăși asupra unei întrebări mai concrete. Pe baza istoriei relatate de Matei putem desigur să ne facem o anumită idee despre ce tip de oameni trebuie să fi fost aceia care, ca urmare a semnului stelei, au pornit la drum pentru a-l găsi pe acel Rege care, nu numai pentru Israel, ci pentru întreaga omenire avea să întemeieze o nouă specie de regalitate. Așadar, ce tip de oameni erau aceștia? Și să ne întrebăm și dacă, în pofida diferenței de timpuri și de îndatoriri, pornind de la ei se poate întrevedea ceva despre ce anume este Episcopul și despre cum trebuie el să-și îndeplinească misiunea sa.

Oamenii care au pornit atunci spre necunoscut erau, în orice caz, oameni cu inima neliniștită. Oameni stimulați de căutarea neliniștită a lui Dumnezeu și a mântuirii lumii. Oameni în așteptare, care nu se mulțumeau cu salariul lor asigurat și cu poziția lor socială probabil considerabilă. Erau în căutarea realității mai mari. Erau probabil oameni înțelepți care aveau o mare cunoaștere a astrelor și probabil dispuneau și de o formare filozofică. Însă nu voiau numai să știe atâtea lucruri. Voiau să știe mai ales lucrul esențial. Voiau să știe cum se poate reuși să se fie persoană umană. Și pentru aceasta voiau să știe dacă Dumnezeu există, unde și cum este El. Dacă El se îngrijește de noi și cum putem noi să-l întâlnim. Voiau nu numai să știe. Voiau să recunoască adevărul cu privire la noi și cu privire la Dumnezeu și la lume. Pelerinajul lor exterior era expresie a faptului că ei în interior erau pe drum, expresie a pelerinajului interior al inimii lor. Erau oameni care-l căutau pe Dumnezeu și, în definitiv, erau în drum spre El. Erau căutători ai lui Dumnezeu.

Dar cu asta ajungem la întrebarea: cum trebuie să fie un om căruia i se impune mâinile prin Hirotonirea episcopală în Biserica lui Isus Cristos? Putem spune: el trebuie să fie mai ales un om al cărui interes este îndreptat către Dumnezeu, pentru că numai atunci el se interesează cu adevărat și de oameni. Am putea spune asta și invers: un Episcop trebuie să fie un om care îi are pe oameni la inimă, care este atins de evenimentele oamenilor. Trebuie să fie om pentru ceilalți. Dar poate să fie așa cu adevărat numai dacă este un om cucerit de Dumnezeu. Dacă pentru el neliniștea spre Dumnezeu a devenit o neliniște față de creatura sa, omul. Asemenea magilor din Răsărit, și un Episcop nu trebuie să fie unul care exercită numai meseria sa și nu vrea altceva. Nu, el trebuie să fie cuprins de neliniștea lui Dumnezeu față de oameni. Trebuie, ca să spunem așa, să gândească și să simtă împreună cu Dumnezeu. Nu numai omul are în sine neliniștea constitutivă față de Dumnezeu, ci această neliniște este o participare la neliniștea lui Dumnezeu față de noi. Pentru că Dumnezeu este neliniștit în ceea ce ne privește, El ne urmează până în iesle, până la Cruce. „Căutându-mă te-ai așezat obosit, m-ai răscumpărat cu supliciul Crucii: fie ca atâta efort să nu fie zadarnic”, se roagă Biserica în Dies irae. Neliniștea omului față de Dumnezeu și, pornind de la ea, neliniștea lui Dumnezeu față de om trebuie să nu-i dea pace Episcopului. Asta înțelegem când spunem că Episcopul trebuie să fie mai ales un om de credință. Deoarece credința nu este altceva decât faptul de a fi atinși în interior de Dumnezeu, o condiție care ne conduce pe calea vieții. Credința ne trage înlăuntrul unei stări înc are suntem cuprinși de neliniștea lui Dumnezeu și face din noi niște pelerini care în interior sunt în drum spre adevăratul Rege al lumii și spre promisiunea sa de dreptate, de adevăr și de iubire. În acest pelerinaj, Episcopul trebuie să preceadă, trebuie să fie cel care indică oamenilor drumul spre credință, speranță și iubire.

Pelerinajul interior al credinței către Dumnezeu se desfășoară mai ales în rugăciune. Sfântul Augustin a spus odată că rugăciunea, în ultimă analiză, n-ar fi altceva decât actualizarea și radicalizarea dorinței noastre de Dumnezeu. În locul cuvântului „dorință” am putea pune și cuvântul „neliniște” și să spunem că rugăciunea vrea să ne smulgă din comoditatea noastră falsă, din faptul de a fi închiși în realitățile materiale, vizibile și să ne transmită neliniștea față de Dumnezeu, făcând-ne tocmai așa și deschiși și neliniștiți unii față de alții. Episcopul, ca pelerin al lui Dumnezeu, trebuie să fie mai ales un om care se roagă. Trebuie să fie într-un permanent contact interior cu Dumnezeu; sufletul său trebuie să fie larg deschis spre Dumnezeu. Dificultățile sale și cele ale altora, precum și bucuriile sale și cele ale altora trebuie să le ducă la Dumnezeu și astfel, în felul său, să stabilească acel contact între Dumnezeu și lume în comuniune cu Cristos, pentru ca lumina lui Cristos să strălucească în lume.

Să ne întoarcem la magii din Răsărit. Aceștia erau și mai ales oameni care aveau curaj, curajul și umilința credinței. Trebuia curaj pentru a primi semnul stelei ca o poruncă de a porni, pentru a ieși – spre necunoscut, spre nesigur, pe căi pe care existau multiple pericole la pândă. Putem să ne imaginăm că decizia acestor oameni a trezit derâdere: luarea în râs din partea realiștilor care putea doar să-și bată joc de fantasmagoriile acestor oameni. Cel care pornea pe promisiuni așa de nesigure, risca totul, putea să apară doar ridicol. Însă pentru acești oameni atinși în interior de Dumnezeu, calea conform indicațiilor divine era mai importantă decât opinia oamenilor. Căutarea adevărului era pentru ei mai importantă decât luarea în râs din partea lumii, aparent inteligente.

Cum să nu ne gândim, într-o astfel de situație, la misiunea unui Episcop în timpul nostru? Umilința credinței, a faptului de a crede împreună cu credința Bisericii din toate timpurile, se va afla în mod repetat în conflict cu inteligența dominantă a celor care se bazează pe ceea ce aparent este sigur. Cel care trăiește și vestește credința Bisericii, în multe puncte nu este conform cu opiniile dominante chiar și în timpul nostru. Agnosticismul care domnește pe larg astăzi își are dogmele sale și este extrem de intolerant față de tot ceea ce-l pune în discuție și ceea ce pune în discuție criteriile sale. De aceea, curajul de a contrazice orientările dominante este astăzi deosebit de urgent pentru un Episcop. El trebuie să fie viteaz. Și această vitejie sau tărie nu constă în a lovi cu violență, în agresivitate, ci în a se lăsa lovit și în a ține piept criteriilor opiniilor dominante. Curajul de a rămâne în mod ferm cu adevărul este cerut în mod inevitabil celor pe care Domnul îi trimite ca miei în mijlocul lupilor. „Celui care se teme de Domnul nu-i este frică de nimic”, spune Ben Sirah (34,16). Teama de Dumnezeu eliberează de teamă de oameni. Face liberi!

În acest context, îmi vine în minte un episod de la începuturile creștinismului pe care sfântul Luca îl relatează în Faptele Apostolilor. După discursul lui Gamaliel, care descuraja violența față de comunitatea de la început a celor care credeau în Isus, sinedriul i-a chemat pe Apostoli și a poruncit să fie biciuiți. Apoi le-au interzis să predice în numele lui Isus și i-au repus în libertate. Continuă sfântul Luca: „Iar ei au plecat din fața Sinedriului bucuroși pentru că au fost învredniciți să îndure batjocură pentru numele lui. Și în fiecare zi… nu încetau să învețe și să-l vestească pe Cristos Isus” (5,40 șu). Și succesorii Apostolilor trebuie să se aștepte să fie în mod repetat bătuți, în manieră modernă, dacă nu încetează să vestească în mod auzibil și comprehensibil Evanghelia lui Isus Cristos. Și atunci pot să fie bucuroși că au fost învredniciți să îndure batjocură pentru El. Desigur vrem, ca Apostolii, să-i convingem pe oameni și, în acest sens, să obținem aprobarea lor. Desigur nu provocăm, ci dimpotrivă îi invităm pe toți să intre în bucuria adevărului care indică drumul. Însă aprobarea opiniilor dominante nu este criteriul căruia ne supunem. Criteriul este El însuși: Domnul. Dacă apărăm cauza Lui, vom cuceri, grație lui Dumnezeu, mereu din nou persoane pentru calea Evangheliei. Dar în mod inevitabil vom fi și bătuți de cei care, cu viața lor, sunt în contrast cu Evanghelia, și atunci putem fi recunoscători că suntem învredniciți să participăm la Pătimirea lui Cristos.

Magii au urmat steaua și astfel au ajuns până la Isus, la marea Lumină care luminează pe tot omul care vine în această lume (cf. In 1,9). Ca pelerini ai credinței, magii au devenit ei înșiși stele care strălucesc pe cerul istoriei și ne indică drumul. Sfinții sunt adevăratele constelații ale lui Dumnezeu, care luminează nopțile din această lume și ne conduc. Sfântul Paul, în Scrisoarea către Filipeni, a spus credincioșilor săi că trebuie să strălucească asemenea aștrilor în lume (cf. 2,15).

Dragi prieteni, acest lucru ne privește și pe noi. Acest lucru vă privește mai ales pe voi care, la această oră, veți fi hirotoniți Episcopi ai Bisericii lui Isus Cristos. Dacă veți trăi cu Cristos, legați din nou cu El în Sacrament, atunci și voi veți deveni înțelepți. Atunci veți deveni aștri care-i precedă pe oameni și le arată calea corectă a vieții. La această oră noi toți de aici ne rugăm pentru voi, ca Domnul să vă umple cu lumina credinței și a iubirii. Pentru ca acea neliniște a lui Dumnezeu față de om să vă atingă, pentru ca toți să experimenteze apropierea sa și să primească darul bucuriei sale. Ne rugăm pentru voi ca Domnul să vă dăruiască mereu curajul și umilința credinței. O rugăm pe Maria care le-a arătat magilor pe noul Rege al lumii (Mt 2,11) ca ea, ca Mamă iubitoare, să-l arate pe Isus Cristos și vouă și să vă ajute să fiți indicatori ai drumului care duce la El. Amin.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 06.01.2012
Publicarea pe acest sit: 06.01.2013
Etichete: ,

Lasă un răspuns