Predica Papei la Epifania Domnului

Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
în Solemnitatea Epifaniei Domnului
Vatican, 6 ianuarie 2011

Iubiți frați și surori,

Biserica, în solemnitatea Epifaniei, continuă să contemple și să celebreze misterul nașterii lui Isus Mântuitorul. În mod deosebit, sărbătoarea de astăzi subliniază destinația și semnificația universale a acestei nașteri. Făcându-se om în sânul Mariei, Fiul lui Dumnezeu a venit nu numai pentru poporul lui Israel, reprezentat de păstorii din Betleem, ci și pentru întreaga omenire, reprezentată de magi. Tocmai asupra magilor și asupra drumului lor în căutarea lui Mesia (cf. Mt 2,1-12) Biserica ne invită astăzi să medităm și să ne rugăm. În Evanghelie am ascultat că ei, ajunși la Ierusalim din Orient, întreabă: „Unde este regele nou-născut al iudeilor? Căci am văzut steaua lui răsărit și am venit să ne închinăm lui” (v. 2). Ce fel de persoane erau și ce fel de stea era aceea? Ei erau probabil niște înțelepți care scrutau cerul, dar nu pentru a încerca să „citească” în astre viitorul, eventual pentru a scoate din asta un câștig; era mai degrabă oameni „în căutarea” a ceva mai mult, în căutarea luminii adevărate, care să fie în măsură să indice drumul care trebuie parcurs în viață. Erau persoane sigure că în creație există ceea ce am putea defini „semnătura” lui Dumnezeu, o semnătură pe care omul poate și trebuie să încerce s-o descopere și s-o descifreze. Probabil că modul pentru a-i cunoaște mai bine pe acești magi și a înțelege dorința lor de a se lăsa conduși de semnele lui Dumnezeu este de a ne opri să vedem ceea ce ei găsesc, în drumul lor, în marea cetate a Ierusalimului.

Înainte de toate l-au întâlnit pe regele Irod. Cu siguranță el era interesat de Pruncul despre care vorbeau magii; însă nu cu scopul de a-l adora, așa cum vrea să facă să se înțeleagă mințind, ci pentru a-l elimina. Irod era un om al puterii, care în celălalt reușește să vadă numai un rival ce trebuie combătut. În fond, dacă reflectăm bine, și Dumnezeu i se pare un rival, ba mai mult, un rival deosebit de periculos, care ar vrea să îi priveze pe oameni de spațiul lor vital, de autonomia lor, de puterea lor; un rival care indică drumul ce trebuie parcurs în viață și împiedică, astfel, să se facă tot ceea ce se vrea. Irod ascultă de la experții lui în Sfintele Scripturi cuvintele profetului Mihea (5,1), însă unicul lui gând este tronul. Atunci Dumnezeu însuși trebuie să fie estompat și persoanele trebuie să se reducă să fie simple piese de mișcat în marea tablă de șah a puterii. Irod este un personaj care nu ne este simpatic și pe care în mod instinctiv îl judecăm în mod negativ datorită brutalității sale. Dar ar trebui să ne întrebăm: oare există ceva din Irod și în noi? Oare nu și noi, uneori, îl vedem pe Dumnezeu ca pe un fel de rival? Oare și noi suntem orbi în fața semnelor sale, surzi la cuvintele sale, deoarece credem că pune limite vieții noastre și nu ne permite să dispunem de existență așa cum ne place nouă? Iubiți frați și surori, când îl vedem pe Dumnezeu în acest mod ajungem să ne simțim nesatisfăcuți și nemulțumiți, pentru că nu ne lăsăm conduși de Cel care stă la baza tuturor lucrurilor. Trebuie să scoatem din mintea noastră și din inima noastră ideea rivalității, ideea că a-i da spațiu lui Dumnezeu este o limită pentru noi înșine; trebuie să ne deschidem la certitudinea că Dumnezeu este iubirea atotputernică ce nu ia nimic, nu amenință, dimpotrivă, este Unicul capabil să ne ofere posibilitatea de a trăi în plinătate, de a simți adevărata bucurie.

Apoi magii îi întâlnesc pe studioșii, pe teologii, pe experții care știu totul despre Sfintele Scripturi, care îi cunosc posibilele interpretări, care sunt capabili să citeze din memorie orice text și care sunt deci un ajutor prețios pentru cel care vrea să parcurgă calea lui Dumnezeu. Însă, afirmă Sfântul Augustin, lor le place să fie călăuze pentru alții, indică drumul, dar nu merg, rămân imobili. Pentru ei Scripturile devin un fel de atlas care trebuie citit cu curiozitate, un ansamblu de cuvinte și de concepte care trebuie examinate și despre care trebuie discutat cu rafinament. Dar din nou putem să ne întrebăm: nu există și în noi tentația de a considera Sfintele Scripturi, această comoară foarte bogată și vitală pentru credința Bisericii, mai mult ca un obiect pentru studiul și discuția specialiștilor, decât Cartea care ne arată calea pentru a ajunge la viață? Cred că, așa cum am indicat în Exortația Apostolică Verbum Domini, ar trebui să se nască mereu din nou în noi dispoziția profundă de a vedea cuvântul Bibliei, citită în Tradiția vie a Bisericii (nr. 18), ca adevărul care ne spune ce este omul și cum poate să se realizeze pe deplin, adevărul care este calea ce trebuie parcursă zilnic, împreună cu alții, dacă vrem să construim existența noastră pe stâncă și nu pe nisip.

Și astfel ajungem la stea. Ce tip de stea era aceea pe care magii au văzut-o și au urmat-o? De-a lungul secolelor această întrebare a fost obiect de discuție printre astronomi. Kepler, de exemplu, considera că era vorba de o „novă” sau o „supernovă”, adică una din acele stele care în mod normal emană o lumină slabă, dar care pot să aibă dintr-o dată o violentă explozie internă care produce o lumină excepțională. Desigur, lucruri interesante, dar care nu ne conduc la ceea ce este esențial pentru a înțelege steaua aceea. Trebuie să mergem din nou la faptul că oamenii aceia căutau urmele lui Dumnezeu; încercau să citească „semnătura” lui în creație; știau că „cerurile vestesc slava lui Dumnezeu” (Ps 19,2); adică erau siguri că Dumnezeu poate să fie întrevăzut în creație. Dar, ca oameni înțelepți, știau că nu cu un telescop oarecare, ci cu ochii profunzi a rațiunii în căutarea sensului ultim al realității și cu dorința de Dumnezeu mișcată de credință este posibilă întâlnirea lui, ba chiar devine posibil ca Dumnezeu să se apropie de noi. Universul nu este rezultatul întâmplării, așa cum vor unii să ne facă să credem. Contemplându-l, suntem invitați să citim în el ceva profund: înțelepciunea Creatorului, fantezia inepuizabilă a lui Dumnezeu, iubirea lui infinită față de noi. N-ar trebui să ne lăsăm limitată mintea de teorii care ajung mereu numai până la un anumit punct și care – dacă privim bine – nu sunt deloc în concurență cu credința, dar care nu reușesc să explice sensul ultim al realității. În frumusețea lumii, în misterul ei, în măreția ei și în raționalitatea ei nu putem să nu citim raționalitatea veșnică și nu putem să nu ne lăsăm conduși de ea până la unicul Dumnezeu, creator al cerului și al pământului. Dacă vom avea această privire, îl vom vedea că Acela care a creat lui și Acela care s-a născut într-o peșteră la Betleem și continuă să locuiască în mijlocul nostru în Euharistie, sunt același Dumnezeu cel viu, care ne interpelează, ne iubește, vrea să ne conducă la viața veșnică.

Irod, experții în Scripturi, steaua. Dar să urmăm drumul magilor care ajung la Ierusalim. Deasupra marii cetăți steaua dispare, nu se mai vede. Ce înseamnă? Și în acest caz trebuie să citim semnul în profunzime. Pentru oamenii aceia era logic să-l caute pe noul rege în palatul regesc, unde se aflau consilierii înțelepți de la curte. Însă, probabil cu uimirea lor, au trebuit să constate că acel Nou-născut nu se găsea în locurile puterii și ale culturii, chiar dacă în acele locuri le erau oferite informații prețioase despre el. În schimb și-au dat seama că, uneori, puterea, chiar și cea a cunoașterii, barează drumul spre întâlnirea cu acel Prunc. Steaua i-a condus atunci la Betleem, o mică cetate; i-a condus printre cei săraci, printre cei umili, pentru a-l găsi pe Regele lumii. Criteriile lui Dumnezeu sunt diferite de cele ale oamenilor; Dumnezeu nu se manifestă în puterea din lumea aceasta, ci în umilința iubirii Sale, acea iubire care cere libertății noastre să fie primită pentru a ne transforma și a ne face capabili să ajungem la Acela care este Iubirea. Dar și pentru noi lucrurile nu sunt chiar așa de diferite de cum erau pentru magi. Dacă ni s-ar cere părerea noastră despre cum ar fi trebuit Dumnezeu să mântuiască lumea, probabil că am răspunde că ar fi trebuit să manifeste toată puterea Lui pentru a da lumii un sistem economic mai drept, în care fiecare să aibă tot ceea ce vrea. În realitate, acesta ar fi un fel de violență asupra omului, pentru că l-ar priva de elemente fundamentale care îl caracterizează. De fapt, nu ar fi chemate în cauză nici libertatea noastră, nici iubirea noastră. Puterea lui Dumnezeu se manifestă în mod cu totul diferit: la Betleem, unde întâlnim aparenta neputință a iubirii Sale. Și acolo trebuie să mergem noi, acolo regăsim steaua lui Dumnezeu.

Astfel, ne apare foarte clar și un ultim element important al evenimentului magilor: limbajul creației ne permite să parcurgem o bună bucată de drum spre Dumnezeu, dar nu ne dăruiește lumina definitivă. La sfârșit, pentru magi a fost indispensabil să asculte glasul Sfintelor Scripturi: numai ele putea să le indice lor calea. Cuvântul lui Dumnezeu este adevărata stea, care, în incertitudinea discursurilor umane, ne oferă strălucirea imensă a adevărului divin. Iubiți frați și surori, să ne lăsăm conduși de steaua care este Cuvântul lui Dumnezeu, s-o urmăm în viața noastră, mergând împreună cu Biserica, unde Cuvântul și-a stabilit cortul său. Drumul nostru va fi mereu luminat de o lumină pe care nici un alt semn nu ni-l poate da. Și vom putea deveni și noi stele pentru alții, reflexie a acelei lumini pe care Cristos a făcut să strălucească asupra noastră. Amin.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 06.01.2011
Publicarea pe acest sit: 07.01.2011
Etichete: ,

Lasă un răspuns