Predica Papei la deschiderea Sinodului Episcopilor

Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
la deschiderea celei de-a XIV-a
Adunări Generale Ordinare a Sinodului Episcopilor
duminică, 4 octombrie 2015

„Dacă ne iubim unii pe alții, Dumnezeu rămâne în noi și iubirea lui în noi este desăvârșită” (1In 4,12).

Lecturile biblice din această duminică par să fie alese înadins pentru evenimentul de har pe care-l trăiește Biserica, adică Adunarea Ordinară a Sinodului Episcopilor despre tema familiei care este inaugurată cu această celebrare euharistică.

Ele sunt centrate pe trei argumente: drama singurătății, iubirea dintre bărbat-femeie și familia.

Singurătatea

Adam, așa cum citim în prima lectură, trăia în paradis, dădea nume celorlalte creaturi exercitând o dominare care demonstrează superioritatea sa indiscutabilă și incomparabilă, dar cu toate acestea se simțea singur, pentru că „nu i s-a găsit ajutor pe potriva lui” (Gen 2,20) și a experimentat singurătatea.

Singurătatea, drama care chinuiește și astăzi atâția bărbați și femei. Mă gândesc la bătrânii abandonați chiar de cei dragi ai lor și de proprii copii; la văduvi și la văduve; la atâția bărbați și femei lăsați de propria soție și de propriul soț; la atâtea persoane care de fapt se simt singure, neînțelese și neascultate; la migranții și refugiații care fug de războaie și de persecuții; și la atâția tineri victime ale culturii consumismului, al acelui „folosește și aruncă” și ale culturii rebutului.

Astăzi se trăiește paradoxul unei lumi globalizate în care vedem atâtea locuințe luxoase și zgârie-nori, dar tot mai puțin căldura casei și a familiei; atâtea proiecte ambițioase, dar puțin timp pentru a trăi ceea ce a fost realizat; atâtea mijloace sofisticate de distracție, dar tot mai mult un gol profund în inimă; atâtea plăceri, dar puțină iubire; atâta libertate, dar puțină autonomie… Sunt tot mai multe persoanele care se simt singure, dar și cele care se închid în egoism, în melancolie, în violența distructivă sau în sclavagismul plăcerii și al zeului ban.

Astăzi trăim, într-un anumit sens, aceeași experiență a lui Adam: atâta putere însoțită de atâta singurătate și vulnerabilitate; și familia este icoana. Tot mai puțină seriozitate în a duce înainte un raport solid și rodnic de iubire: în sănătate și în boală, în bogăție și în sărăcie, în timp de soartă bună și de soartă rea. Iubirea durabilă, fidelă, conștiincioasă, stabilă, rodnică este tot mai mult luată în râs și privită ca și cum ar fi ceva din antichitate. Ar părea că societățile mai avansate sunt chiar cele care au procentul cel mai scăzut de natalitate și procentul cel mai ridicat de avort, de divorț, de sinucideri și de poluare ambientală și socială.

Iubirea dintre bărbat și femeie

Citim tot în prima lectură că inima lui Dumnezeu s-a îndurerat văzând singurătatea lui Adam și a spus: „Nu este bine ca omul să fie singur. Îi voi face un ajutor pe potriva lui” (Gen 2,18). Aceste cuvinte demonstrează că nimic nu face fericită inima omului ca o inimă care îi seamănă, care îi corespunde, care îl iubește și care-l scoate din singurătatea și din faptul de a se simți singur. Demonstrează și că Dumnezeu n-a creat ființa umană pentru a trăi în tristețe sau pentru a fi singur, ci pentru fericire, pentru a împărtăși drumul său cu o altă persoană care să-i fie complementară; pentru a trăi experiența minunată a iubirii: adică să iubească și să fie iubită; și pentru a vedea iubirea sa rodnică în copii, așa cum spune psalmul care a fost proclamat astăzi (cf. Ps 128).

Iată visul lui Dumnezeu pentru creatura sa preaiubită: s-o vadă realizată în unirea de iubire dintre bărbat și femeie; fericită în drumul comun, rodnică în dăruirea reciprocă. Este același plan pe care Isus în Evanghelia de astăzi îl rezumă cu aceste cuvinte: „Însă, de la începutul creației, Dumnezeu «i-a făcut bărbat și femeie; de aceea omul își va părăsi tatăl și mama și se va uni cu soția lui și cei doi vor fi un singur trup», astfel încât nu vor mai fi doi, ci un singur trup” (Mc 10,6-8; cf. Gen 1,27; 2,24).

Isus, în fața întrebării retorice pe care i-o adresează – probabil ca o capcană, pentru a-l face să devină dintr-o dată antipatic pentru mulțimea care-l urma și care practica divorțul ca realitate consolidată și intangibilă – răspunde în manieră clară și neașteptată: readuce totul la origine, la originea creației, pentru a ne învăța că Dumnezeu binecuvântează iubirea umană, El e cel care unește inimile unui bărbat și a unei femei care se iubesc și îi unește în unitate și în indisolubilitate. Asta înseamnă că obiectivul vieții conjugale nu este numai să trăiască împreună pentru totdeauna, ci să se iubească pentru totdeauna! Isus restabilește astfel ordinea originară și care dă origine.

Familia

„Prin urmare, ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă” (Mc 10,9). Este un îndemn adresat credincioșilor să depășească orice formă de individualism și de legalism, care ascund un egoism meschin și o frică de a adera la semnificația autentică a cuplului și a sexualității umane în proiectul lui Dumnezeu.

De fapt, numai în lumina nebuniei gratuității iubirii pascale a lui Isus va apare comprehensibilă nebunia gratuității unei iubiri conjugale unice și usque ad mortem.

Pentru Dumnezeu căsătoria nu este utopie de adolescent, ci un vis fără de care creatura sa va fi destinată singurătății! De fapt, frica de a adera la acest proiect paralizează inima umană.

În mod paradoxal și omul de astăzi – care adesea ridiculizează acest plan – este atras și fascinat de orice iubire autentică, de orice iubire solidă, de orice iubire rodnică, de orice iubire fidelă și perpetuă. Îl vedem mergând după iubirile temporare, dar visează iubirea autentică; aleargă după plăcerile trupești, dar dorește dăruirea totală.

De fapt, „acum când am gustat pe deplin promisiunile libertății nelimitate, începem să înțelegem din nou expresia «tristețea din această lume». Plăcerile interzise au pierdut atracția lor imediat ce au încetat să fie interzise. Chiar dacă sunt duse la extrem și sunt reînnoite la infinit, ele sunt insipide pentru că sunt lucruri finite, iar nouă, în schimb, ne este sete de infinit” (Joseph Ratzinger, Auf Christus schauen. Einübung in Glaube, Hoffnung, Liebe, Freiburg 1989, pag. 73).

În acest context social și matrimonial destul de dificil, Biserica este chemată să trăiască misiunea sa în fidelitate, în adevăr și în caritate. Să trăiască misiunea sa în fidelitate față de Învățătorul său ca glas care strigă în deșert, pentru a apăra iubirea fidelă și a încuraja familiile foarte numeroase care trăiesc căsătoria lor ca un spațiu în care se manifestă iubirea divină; pentru a apăra sacralitatea vieții, a fiecărei vieți; pentru a apăra unitatea și indisolubilitatea legăturii conjugale ca semn al harului lui Dumnezeu și al capacității omului de a iubi cu seriozitate.

Biserica este chemată să trăiască misiunea sa în adevărul care nu se schimbă după modele trecătoare sau opiniile dominante. Adevărul care protejează omul și omenirea de tentațiile autoreferențialității și de transformarea iubirii rodnice în egoism steril, unirea fidelă în legături temporare. „Fără adevăr, caritatea alunecă în sentimentalism. Iubirea devine o găoace goală, care trebuie umplută arbitrar. Este riscul fatal al iubirii într-o cultură fără adevăr” (Benedict al XVI-lea, Enciclica Caritas in veritate, 3).

Și Biserica este chemată să trăiască misiunea sa în caritate care nu îndreaptă degetul pentru a-i judeca pe ceilalți, ci – fidelă față de natura sa de mamă – simte datoria de a căuta și a îngriji cuplurile rănite cu untdelemnul primirii și al milostivirii; să fie „spital de campanie”, cu ușile deschise ca să primească pe oricine bate cerând ajutor și sprijin; mai mult, să iasă din propriul țarc spre ceilalți cu iubire adevărată, pentru a merge cu omenirea rănită, pentru a o include și a o conduce la izvorul de mântuire.

O Biserică ce învață și apără valorile fundamentale, fără a uita că „sâmbăta a fost făcută pentru om și nu omul pentru sâmbătă” (Mc 2,27); și că Isus a spus și: „Nu au nevoie de medic cei sănătoși, ci bolnavii. Nu am venit să-i chem pe cei drepți, ci pe cei păcătoși” (Mc 2,17). O Biserică ce educă la iubirea autentică, aptă să scoată din singurătate, fără a uita misiunea sa de samaritean milostiv al omenirii rănite.

Îmi amintesc de sfântul Ioan Paul al II-lea când spunea: „Eroarea și răul trebuie să fie mereu condamnate și combătute; însă omul care cade sau care greșește trebuie să fie înțeles și iubit […]. Noi trebuie să iubim timpul nostru și să-l ajutăm pe omul din timpul nostru” (Discurs adresat Acțiunii Catolice Italiene, 30 decembrie 1978: Insegnamenti I [1978], 450). Și Biserica trebuie să-l caute, să-l primească, să-l însoțească, pentru că o Biserică cu ușile închise se trădează pe sine însăși și misiunea sa și în loc să fie o punte devine o barieră: „De fapt, și cel care sfințește și cei sfințiți, toți au aceeași origine. De aceea nu se rușinează să-i numească frați” (Evr 2,11).

Cu acest spirit să-i cerem Domnului să ne însoțească în Sinod și să conducă Biserica sa prin mijlocirea Sfintei Fecioare Maria și a sfântului Iosif, preacuratul său soț.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 04.10.2015
Publicarea pe acest sit: 11.10.2015
Etichete: ,

Lasă un răspuns