Predica Papei la deschiderea Anului Paulin

Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la Vesperele ce au marcat deschiderea Anului Paulin
sâmbătă, 28 iunie 2008

Sanctitate și delegați fraterni,

Domnilor cardinali,

Venerați frați întru episcopat și preoție,

Iubiți frați și surori,

suntem adunați la mormântul sfântului Paul, care s-a născut, în urmă cu două mii de ani, la Tars în Cilicia, în Turcia de astăzi. Cine era acest Paul? În templul din Ierusalim, în fața mulțimii agitate care voia să-l ucidă, el se prezintă pe sine însuși cu aceste cuvinte: „Eu sunt bărbat iudeu, născut în Tarsul Ciliciei, dar crescut în cetatea aceasta la picioarele lui Gamaliel, educat întocmai după legea părinților, devenind zelos pentru Dumnezeu…” (Fap 22,3). La sfârșitul drumului său va spune despre sine: „Am fost orânduit… învățător al păgânilor în credință și adevăr” (1Tim 2,7; cf. 2Tim 1,11). Învățător al păgânilor, apostol și crainic al lui Isus Cristos, așa se caracterizează el pe sine însuși într-o privire retrospectivă asupra parcursului vieții sale. Dar cu aceasta, privirea nu merge numai spre trecut. „Învățător al păgânilor” – acest cuvânt se deschide spre viitor, spre toate popoarele și toate generațiile. Paul nu este pentru noi o figură din trecut, pe care o amintim cu venerație. El este și învățătorul nostru, apostolul și crainicul lui Isus Cristos și pentru noi.

Deci suntem adunați nu pentru a reflecta asupra unei istorii trecute, în mod irevocabil depășite. Paul vrea să vorbească cu noi – astăzi. Pentru aceasta am voit să stabilesc acest special „An Paulin”: pentru a-l asculta și a învăța acum de la el, ca învățător al nostru, „credința și adevărul”, în care sunt înrădăcinate motivațiile unității dintre discipolii lui Cristos. În această perspectivă am voit să aprind, pentru acest bimilenar al nașterii apostolului, o specială „Flacără Paulină”, care va rămâne aprinsă în timpul întregului an într-o sfeșnic special așezat în cvadriporticul bazilicii. Pentru a da caracter solemn acestei aniversări am inaugurat și așa-numita „Poartă Paulină”, prin care am intrat în bazilică însoțit de patriarhul de Constantinopol, de cardinalul arhipreot și de alte autorități religioase. Este pentru mine motiv de bucurie intimă că deschiderea „Anului Paulin” capătă un caracter ecumenic deosebit prin prezența numeroșilor delegați și reprezentanți ai altor biserici și comunități ecleziale, pe care-i primesc cu inimă deschisă. Salut în primul rând pe Sanctitatea sa patriarhul Bartolomeu I și pe membrii delegației care-l însoțesc, ca și grupul mare de laici care au venit din diferite părți ale lumii la Roma pentru a trăi cu el și cu noi toți aceste momente de rugăciune și de reflecție. Salut delegații fraterni ai Bisericilor care au o legătură specială cu apostolul Paul – Ierusalim, Antiohia, Cipru, Grecia – și care formează ambientul geografic al vieții apostolului înainte de sosirea lui la Roma. Salut în mod cordial pe frații din diferitele Biserici și Comunități ecleziale din Orient și Occident, împreună cu voi toți care ați voit să luați parte la acest solemn început al „Anului” dedicat apostolului neamurilor.

Așadar suntem adunați aici pentru a ne întreba cu privire la marele apostol al neamurilor. Nu ne întrebăm doar: Cine era Paul? Ne întrebăm mai ales: Cine este Paul? Ce-mi spune mie? În acest ceas, la începutul „Anului Paulin” pe care-l inaugurăm, aș vrea să aleg din bogata mărturie a Noului Testament trei texte, în care apare fizionomia interioară, specificul caracterului său. În Scrisoarea către Galateni el ne-a dăruit o mărturisire de credință foarte personală, în care își deschide inima în fața cititorilor din toate timpurile și revelează care este stimulentul cel mai intim al vieții sale. „Trăiesc prin credința în Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit și s-a dat pentru mine” (Gal 2,20). Tot ceea ce face Paul, pornește de la acest centru. Credința sa este experiența de a fi iubit de Isus Cristos în mod cu totul personal; este conștiința faptului că Cristos a îndurat moartea nu pentru un ceva anonim, ci din iubire față de el – față de Paul – și care, ca Înviat, încă îl iubește, adică faptul că Cristos s-a dăruit pentru el. Credința lui este faptul de a fi lovit de iubirea lui Isus Cristos, o iubire care-l tulbură până în adâncul ființei sale și-l transformă. Credința lui nu este o teorie, o opinie despre Dumnezeu și despre lume. Credința lui este impactul iubirii lui Dumnezeu asupra inimii sale. Și astfel tot această credință este iubire față de Isus Cristos.

Paul este prezentat de mulți ca un om luptător care știe să mânuiască sabia cuvântului. De fapt, în drumul său de apostol n-au lipsit disputele. Nu a căutat o armonie superficială. În prima din Scrisorile sale, cea adresată Tesalonicenilor, el însuși spune: „Am aflat curaj… să vă vestim evanghelia lui Dumnezeu, ducând o luptă aprigă… Precum știți, noi nu am folosit niciodată cuvinte de lingușire” (1Tes 2,2.5). Adevărul era pentru el prea mare pentru a fi dispus să-l sacrifice în vederea unui succes extern. Adevărul pe care l-a experimentat în întâlnirea cu Cel Înviat merita mult pentru el lupta, persecuția, suferința. Dar ceea ce-l motiva cel mai adânc era faptul de a fi iubit de Isus Cristos și dorința de a transmite altora această iubire. Paul era unul capabil să iubească și toată activitatea și suferința sa se explică pornind numai de la acest centru. Conceptele fundamentale ale vestirii sale se înțeleg numai pe baza acestui centru. Să luăm numai unul din cuvintele sale cheie: libertatea. Experiența de a fi iubit până la capăt de Cristos i-a deschis ochii cu privire la adevărul și la calea existenței umane – acea experiență cuprindea totul. Paul era liber ca un om iubit de Dumnezeu care, în virtutea lui Dumnezeu, era în stare să iubească împreună cu el. Această iubire este acum „legea” vieții lui și tocmai așa este libertatea vieții lui. El vorbește și acționează mișcat de responsabilitatea iubirii. Libertatea și responsabilitatea sunt unite aici în mod indisolubil. Pentru că se află în responsabilitatea iubirii, este liber; pentru că este unul care iubește, el trăiește total în responsabilitatea acestei iubiri și nu ia libertatea ca pretext pentru arbitriu și egoism. În același spirit Augustin a formulat fraza devenită apoi vestită: Dilige et quod fac (Tract. in 1Jo 7, 7-8) – „iubește și fă ceea ce vrei”. Cine-l iubește pe Cristos așa cum l-a iubit Paul, poate într-adevăr să facă ceea ce vrea, pentru că iubirea este unită cu voința lui Cristos și astfel cu voința lui Dumnezeu; pentru că voința lui este ancorată în adevăr și pentru că voința lui nu este pur și simplu voința lui, arbitriu al eu-ului autonom, ci este integrată în libertatea lui Dumnezeu și de la ea primește drumul care trebuie parcurs.

În căutarea fizionomiei interioare a sfântului Paul aș vrea, în al doilea rând, să amintesc cuvântul pe care Cristos înviat i l-a adresat pe drumul spre Damasc. Mai întâi Domnul îl întreabă: „Saule, Saule, pentru ce mă persecuți?”. La întrebarea: „Cine ești, Doamne?” este dat răspunsul: „Eu sunt Isus pe care tu îl persecuți” (Fap 9,4 și urm.). Persecutând Biserica, Paul îl persecută pe Isus însuși. „Tu mă persecuți pe mine„. Isus se identifică cu Biserica într-un singur subiect. În această exclamație a Celui Înviat, care a transformat viața lui Saul, în fond este conținută de acum întreaga învățătură despre Biserică Trup al lui Cristos. Cristos nu s-a retras în cer, lăsând pe pământ o ceată de adepți care duc înainte „cauza lui”. Biserica nu este o asociație care vrea să promoveze o anumită cauză. În ea nu este vorba de o cauză. În ea este vorba de persoana lui Isus Cristos, care și ca Înviat a rămas „trup”. El are „carne și oase” (Lc 24,39), asta afirmă și Luca. Cel Înviat în fața discipolilor care-l consideraseră o fantomă. El are un trup. Este personal prezent în Biserica sa, „Cap și Trup” formează un unic subiect, va spune Augustin. „Nu știți voi că trupurile voastre sunt mădularele lui Cristos?”, scrie Paul corintenilor (1Cor 6,15). Și adaugă: după cum, conform Cărții Genezei, bărbatul și femeia devin un singur trup, tot așa Cristos cu ai săi devin un singur duh, adică un singur subiect în lumea nouă a învierii (cf. 1Cor 6,16 și urm.). În toate acestea transpare misterul euharistic, în care Cristos dăruiește încontinuu trupul său și face din nou trupul său: „Pâinea pe care o frângem nu este oare împărtășire cu trupul lui Cristos? Pentru că este o singură pâine, noi, cei mulți, suntem un singur trup, căci toți ne împărtășim din aceeași unică pâine” (1Cor 10,16 și urm.). Cu aceste cuvinte ni se adresează nouă, în acest ceas, nu numai Paul, ci însuși Domnul: „Cum ați putut să sfâșiați trupul meu?” În fața chipului lui Cristos, acest cuvânt devine în același timp o cerere urgentă: Adu-ne din nou împreună din toate dezbinările. Fă ca astăzi să devină din nou realitate: Este o singură pâine, de aceea noi, deși suntem mulți, suntem un singur trup. Pentru Paul cuvântul despre Biserică trup al lui Cristos nu este o asemănare oarecare. Este mult mai mult de o asemănare. „De ce persecuți?”. Cristos ne atrage încontinuu înăuntrul trupului său, zidește trupul său pornind de la centrul euharistic, care pentru Paul este centrul existenței creștine, în virtutea căruia toți, ca și fiecare în parte poate în mod cu totul personal să experimenteze: el iubește și s-a dat pe sine însuși pentru mine.

Aș vrea să închei cu un cuvânt al lui Paul spus târziu, un îndemn adresat lui Timotei din închisoare, în fața morții. „Suferă împreună cu mine pentru evanghelie”, îi spune apostolul discipolului său (2Tim 1,8). Acest cuvânt, care se află la sfârșitul căilor parcurse de apostol ca un testament, face trimitere înapoi la începutul misiunii sale. În timp ce, după întâlnirea sa cu Cel Înviat, Paul era orb în locuința sa la Damasc, Anania a primit misiunea de a merge la persecutorul temut și de a-i impune mâinile ca să primească vederea. La obiecția lui Anania că acest Saul era un persecutor periculos al creștinilor, vine răspunsul: Acest om trebuie să ducă numele meu în fața popoarelor și a regilor. „Eu îi voi arăta cât trebuie să sufere el pentru numele meu” (Fap 9,15 și urm.). Misiunea vestirii și chemarea la suferință pentru Cristos merg împreună în mod indisolubil. Chemarea de a deveni învățător al neamurilor este în același timp și în mod intrinsec o chemare la suferință în comuniunea cu Cristos, care ne-a răscumpărat prin Pătimirea sa. Într-o lume în care minciuna este puternică, adevărul se plătește cu suferința. Cel care vrea să evite suferința, să o țină departe de el, ține departe însăși viața și măreția ei; nu poate să fie slujitor al adevărului și astfel slujitor al credinței. Nu există iubire fără suferință – fără suferința renunțării la noi înșine, a transformării și purificării eu-lui pentru libertatea adevărată. Acolo unde nu există nimic care să merită să se sufere pentru el, însăși viața își pierde valoarea.

Euharistia – centrul faptului de a fi creștini – se întemeiază pe sacrificiul lui Isus pentru noi, este născută din suferința iubirii, care în cruce a avut apogeul său. Noi trăim din această iubire care se dăruiește. El ne dă curajul și forța de a suferi cu Cristos și pentru el în lumea aceasta, știind că tocmai așa viața noastră devine mare și matură și adevărată. În lumina tuturor scrisorilor sfântului Paul vedem că în drumul său de învățător al neamurilor s-a împlinit profeția făcută lui Anania în ceasul chemării: „Eu îi voi arăta cât va trebui să sufere el pentru numele meu”. Suferința lui îl face credibil ca învățător al adevărului, care nu caută propriul interes, propria glorie, satisfacția personală, ci se angajează pentru Cel care ne-a iubit și s-a dat pe sine însuși pentru noi toți.

În această moment îi mulțumim Domnului, pentru că l-a chemat pe Paul, făcându-l lumină a neamurilor și învățător al nostru al tuturor, și-l rugăm: Dă-ne și astăzi martori ai învierii, loviți de iubirea ta și capabili să ducă lumina Evangheliei în timpul nostru. Sfinte Paul, roagă-te pentru noi! Amin.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 28.06.2008
Publicarea pe acest sit: 28.06.2008
Etichete: , ,

Lasă un răspuns