Predica Papei la Consistoriul cu creare de Cardinali

Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
la Consistoriul cu crearea a 17 noi Cardinali
sâmbătă, 19 noiembrie 2016

Textul din Evanghelia pe care tocmai l-am ascultat (cf. Lc 6,27-36), mulți l-au numit „predica de pe câmpie”. După instituirea celor doisprezece, Isus a coborât cu discipolii săi unde o mulțime îl aștepta pentru a-l asculta și pentru a fi vindecați. Chemarea apostolilor este însoțită de această „pornire la drum” spre câmpie, spre întâlnirea cu o mulțime care, așa cum spune textul Evangheliei, era „chinuită” (cf. v. 18). Alegerea, în loc să-i mențină sus pe munte, în vârf, îi conduce la inima mulțimii, îi pune în mijlocul chinurilor sale, pe planul vieții lor. În acest mod Domnul le revelează lor și nouă că la adevăratul vârf se ajunge în câmpie, iar câmpia ne amintește că vârful se află într-o privire și în special într-o chemare: „Fiți milostivi precum Tatăl vostru este milostiv” (v. 36).

O invitație însoțită de patru imperative, am putea spune de patru îndemnuri pe care Domnul le adresează lor pentru a plăsmui vocația lor în concretețe, în cotidianitatea existenței. Sunt patru acțiuni care vor da formă, vor da trup și vor face tangibil drumul discipolului. Am putea spune că sunt patru etape ale mistagogiei milostivirii: iubiți, faceți bine, binecuvântați și rugați-vă. Cred că asupra acestor aspecte toți putem să fim de acord și că ne rezultă și raționale. Sunt patru acțiuni pe care cu ușurință le realizăm cu prietenii noștri, cu persoanele mai mult sau mai puțin apropiate, apropiate în afect, în gusturi, în obișnuințe.

Problema apare atunci când Isus ne prezintă destinatarii acestor acțiuni, și în asta este foarte clar, nu folosește perifraze nici eufemisme. Iubiți pe dușmanii voștri, faceți bine celor care vă urăsc, binecuvântați pe cei care vă blestemă, rugați-vă pentru cei care vă tratează rău (cf. v. 27-28).

Și acestea nu sunt acțiuni care vin în mod spontan cu acela care se află în fața noastră ca un adversar, ca un dușman. În fața lor, atitudinea noastră primară și instinctivă este aceea de a-i descalifica, de a-i discredita, de a-i blestema; în multe cazuri încercăm să-i „demonizăm”, cu scopul de a avea o „sfântă” justificare pentru a scăpa de ei. Dimpotrivă, cu privire la dușman, la cel care te urăște, te blestemă sau te defăimează, Isus ne spune: iubește-i, fă-i bine, binecuvântează-l și roagă-te pentru el.

Ne aflăm în fața uneia dintre caracteristicile cele mai proprii ale mesajului lui Isus, acolo unde se ascunde forța sa și secretul său; de acolo provine izvorul bucuriei noastre, puterea misiunii noastre și anunțarea Veștii Bune. Dușmanul este cineva pe care trebuie să-l iubesc. În inima lui Dumnezeu nu există dușmani, Dumnezeu are numai fii. Noi înălțăm ziduri, construim bariere și clasificăm persoanele. Dumnezeu are fii și nu exact pentru a scăpa de ei. Iubirea lui Dumnezeu are gustul fidelității față de persoane, pentru că este o iubire viscerală, o iubire maternă/paternă care nu le lasă în abandonare, chiar și atunci când au greșit. Tatăl nostru nu așteaptă să iubească lumea atunci când vom fi buni, nu așteaptă să ne iubească atunci când vom fi mai puțin nedrepți sau desăvârșiți; ne iubește pentru că a ales să ne iubească, ne iubește pentru că ne-a dat statutul de fii. Ne-a iubit și atunci când eram dușmanii săi (cf. Rom 5,10). Iubirea necondiționată a Tatălui față de toți a fost, și este, adevărată exigență de convertire pentru sărmana noastră inimă care tinde să judece, să despartă, să opună și să condamne. A ști că Dumnezeu continuă să iubească și pe cel care-l refuză este un izvor nelimitat de încredere și stimulent pentru misiune. Nicio mână murdară nu poate să împiedice ca Dumnezeu să pună în acea mână Viața pe care dorește să ne-o dăruiască.

Epoca noastră este una caracterizată de puternice problematici și întrebări la scară mondială. Ni se întâmplă să trecem printr-un timp în care se ridică în mod epidemic, în societățile noastre, polarizarea și excluderea ca unic mod posibil pentru a rezolva conflictele. Vedem, de exemplu, cum în mod rapid cel care se află lângă noi nu numai că are status-ul de necunoscut sau de imigrant sau de refugiat, ci devine o amenințare, dobândește status-ul de dușman. Dușman pentru că vine dintr-o țară îndepărtată sau pentru că are alte obiceiuri. Dușman datorită culorii pielii sale, datorită limbii sale sau a condiției sale sociale, dușman pentru că gândește în manieră diferită și chiar pentru că are o altă credință. Dușman datorită… Și, fără ca să ne dăm seama, această logică se instalează în modul nostru de a trăi, de a acționa și de a proceda. Deci, totul și toți încep să aibă gust de dușmănie. Puțin câte puțin diferențele se transformă în simptome de ostilitate, amenințare și violență. Câte răni se lărgesc din cauza acestei epidemii de dușmănie și de violență, care se imprimă în carnea multora care nu au glas pentru că strigătul lor este slăbit și redus la tăcere din cauza acestei patologii a indiferenței! Câte situații de precaritate și de suferință se seamănă prin această creștere a dușmăniei dintre popoare, dintre noi! Da, dintre noi, înlăuntrul comunităților noastre, al preoțimilor noastre, al reuniunilor noastre. Virusul polarizării și al dușmăniei impregnează modurile noastre de a gândi, de a simți și de a acționa. Nu suntem imuni de asta și trebuie să fim atenți pentru ca această atitudine să nu ocupe inima noastră, pentru că ar merge împotriva bogăției și universalității Bisericii pe care putem să le atingem cu mâna în acest colegiu al cardinalilor. Provenim din țări îndepărtate, avem obiceiuri, culoare a pielii, limbi și condiții sociale diferite; gândim în mod diferit și celebrăm și credința cu rituri diferite. Și nimic din toate acestea nu ne face dușmani, dimpotrivă, este una dintre bogățiile noastre cele mai mari.

Iubiți frați, Isus nu încetează să „coboare de pe munte”, nu încetează să voiască să ne insereze în răscrucea istoriei noastre pentru a vesti Evanghelia Milostivirii. Isus continuă să ne cheme și să ne trimită în „câmpia” popoarelor noastre, continuă să ne invite să ne dedicăm viața noastră susținând speranța oamenilor noștri, ca semne de reconciliere. Ca Biserică, noi continuăm să fim invitați să deschidem ochii noștri pentru a privi rănile atâtor frați și surori privați de demnitatea lor, privați în demnitatea lor.

Iubit frate nou cardinal, drumul spre cer începe în câmpie, în cotidianitatea vieții frânte și împărtășite, a unei vieți oferite și dăruite. În dăruirea zilnică și tăcută a ceea ce suntem. Vârful nostru este această calitate a iubirii; ținta și aspirația noastră este să căutăm în câmpia vieții, împreună cu poporul lui Dumnezeu, să ne transformăm în persoane capabile de iertare și de reconciliere.

Iubit frate, astăzi ți se cere să păstrezi în inima ta și în cea a Bisericii această invitație de a fi milostiv precum Tatăl, știind că „dacă ceva trebuie să ne neliniștească în mod sfânt și să preocupe conștiința noastră este că atâția frați ai noștri trăiesc fără forța, lumina și mângâierea prieteniei cu Isus Cristos, fără o comunitate de credință care să-i primească, fără un orizont de sens și de viață” (Exortația apostolică Evangelii gaudium, 49).

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 19.11.2016
Publicarea pe acest sit: 19.11.2016
Etichete: ,

Lasă un răspuns