Predica Papei la Consistoriul cu creare de Cardinali

Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la Consistoriul cu crearea a 24 de Cardinali
sâmbătă, 20 noiembrie 2010

Iubiți Cardinali,
Venerați frați întru episcopat și întru preoție,
Iubiți frați și surori,

Domnul îmi dă bucuria de a împlini, încă o dată, acest act solemn, prin care Colegiul Cardinalilor se îmbogățește cu noi membri, aleși din diferitele părți ale lumii: este vorba de păstori care conduc cu zel importante comunități diecezane, de prelați care sunt în fruntea dicasterelor din Curia Romană, sau care au slujit cu fidelitate exemplară Biserica și Sfântul Scaun. De astăzi, ei fac parte din acel coetus particularis, care aduce Succesorului lui Petru o colaborare mai directă și asiduă, susținându-l în exercitarea ministeriului său universal. Înainte de toate adresez lor salutul meu afectuos, reînnoind exprimarea stimei și a aprecierii mele vii pentru mărturia pe care o aduc Bisericii și lumii. În mod deosebit, îl salut pe Arhiepiscopul Angelo Amato și îi mulțumesc pentru expresiile amabile pe care mi le-a adresat. Apoi, adresez cordialul meu bun venit delegațiilor oficiale din diferite țări, reprezentanțelor din numeroase Dieceze și celor care au venit aici pentru a participa la acest eveniment, în timpul căruia acești venerați și iubiți frați primesc semnul demnității de Cardinal, cu impunerea beretei și încredințarea titlului unei biserici din Roma.

Legătura de comuniune și afecțiune specială care îi leagă pe acești noi Cardinali de Papa îi face cooperatori unici și prețioși la mandatul înalt încredințat de Cristos lui Petru, de a paște oile Sale (cf. Ioan 21,15-17), pentru a reuni popoarele cu grija carității lui Cristos. Tocmai din această iubire s-a născut Biserica, chemată să trăiască și să meargă conform poruncii Domnului, în care se rezumă toată legea și profeții. A fi uniți cu Cristos în credință și în comuniune cu El înseamnă a fi „înrădăcinați și întemeiați în iubire” (Efeseni 3,17), țesutul care unește toate mădularele Trupului lui Cristos.

Cuvântul lui Dumnezeu tocmai proclamat ne ajută să medităm tocmai asupra acestui aspect atât de important. În textul din Evanghelie (Marcu 10,32-45) este pusă în fața ochilor noștri icoana lui Isus ca Mesia – prevestit de Isaia (cf. Isaia 53) – care nu a venit ca să fie slujit, ci să slujească: stilul Său de viață devine baza noilor raporturi în interiorul comunității creștine și a unui nou mod de a exercita autoritatea. Isus este în drum spre Ierusalim și prevestește pentru a treia oară, indicând-o discipolilor, calea prin care intenționează să ducă la împlinire opera încredințată lui de către Tatăl: este calea umilei dăruiri de Sine până la jertfirea vieții, calea Pătimirii, calea Crucii. Și totuși, chiar și după această vestire, așa cum s-a întâmplat pentru cele precedente, discipolii dezvăluie toată dificultatea lor de a înțelege, de a face „exodul” necesar de la o mentalitate lumească la mentalitatea lui Dumnezeu. În această situație sunt cei doi fii ai lui Zebedeu, Iacob și Ioan, care îi cer lui Isus să stea pe primele locuri alături de El în „glorie”, manifestând așteptări și proiecte de măreție, de autoritate, de onoare conform lumii. Isus, care cunoaște inima omului, nu este tulburat de această cerere, ci îi scoate în evidență imediat însemnătatea profundă: „voi nu știți ce cereți”; apoi îi conduce pe cei doi frați să înțeleagă ce anume comportă a-l urma pe El.

Care este așadar calea pe care trebuie să o parcurgă cel care dorește să fie discipol? Este calea Învățătorului, este calea ascultării totale față de Dumnezeu. Pentru aceasta, Isus îi întreabă pe Iacob și pe Ioan: sunteți dispuși să împărtășiți această alegere a Mea de a împlini până la capăt voința Tatălui? Sunteți dispuși să parcurgeți acest drum care trece prin umilire, suferință și moarte din iubire? Cei doi discipoli, cu răspunsul lor sigur „putem”, arată, încă o dată, că nu au înțeles sensul real a ceea ce le prevede Învățătorul. Și din nou Isus, cu răbdare, îi determină să facă un pas ulterior: nici măcar experimentarea potirului suferinței și a botezului morții nu le dă dreptul la primele locuri, pentru că acest lucru este „pentru cei pentru care a fost pregătit”, este în mâinile Tatălui ceresc; omul nu trebuie să calculeze, trebuie pur și simplu să se abandoneze lui Dumnezeu, fără pretenții, conformându-se voinței Sale.

Indignarea celorlalți discipoli devine ocazie pentru a extinde învățătura la întreaga comunitate. Înainte de toate, Isus „i-a chemat la El”: este gestul vocației originare, la care îi invită să se întoarcă. Este foarte semnificativă această referire la momentul constitutiv al vocației celor doisprezece, la acel „a sta cu Isus” pentru a fi trimiși, deoarece amintește cu claritate că orice slujire eclezială este întotdeauna răspuns la o chemare a lui Dumnezeu, nu este niciodată rod al unui proiect propriu sau al unei ambiții proprii, ci este conformarea voinței proprii la aceea a Tatălui care este în ceruri, asemenea lui Cristos în Ghetsimani (cf. Luca 22,42). În Biserică nimeni nu este stăpân, ci toți sunt chemați, toți sunt trimiși, toți sunt atinși și conduși de harul divin. Și aceasta este și siguranța noastră! Numai reascultând cuvântul lui Isus, care cere „vino și urmează-mă”, numai întorcându-ne la vocația originară putem să înțelegem propria prezență și propria misiune de discipoli autentici în Biserică.

Cererea lui Iacob și Ioan și indignarea „celorlalți zece” apostoli ridică o întrebare centrală la care Isus dorește să răspundă: cine este mare, cine este „primul” pentru Dumnezeu? Înainte de toate, privirea se îndreaptă spre comportamentul pe care riscă să îl asume „cei care sunt considerați conducătorii națiunilor”: „dominarea și asuprirea”. Isus le indică discipolilor un mod complet diferit: „Însă între voi să nu fie așa”. Comunitatea Sa urmează o altă regulă, o altă logică, un alt model: „Cine vrea să devină mare între voi să fie servitorul vostru și cine vrea să fie cel dintâi între voi să fie sclavul tuturor”. Criteriul măreției și al primatului conform lui Dumnezeu nu este dominarea, ci slujirea; diaconia este legea fundamentală a discipolului și a comunității creștine, și ne lasă să întrevedem ceva din „Domnia lui Dumnezeu”. Și Isus indică și punctul de referință: Fiul Omului, care a venit pentru a sluji; adică sintetizează misiunea Sa sub categoria slujirii, înțeleasă nu în sens generic, ci în cel concret al Crucii, al dăruirii totale a vieții ca „răscumpărare”, ca mântuire pentru mulți, și o arată ca și condiție pentru urmare. Este un mesaj valabil pentru apostoli, pentru toată Biserica, valabil mai ales pentru cei care au îndatoriri de conducere în Poporul lui Dumnezeu. Nu este logica dominării, a puterii conform criteriilor umane, ci logica aplecării pentru a spăla picioarele, logica slujirii, logica Crucii care este la baza oricărei exercitări a autorității. În orice timp Biserica se angajează să se conformeze acestei logici și să o mărturisească pentru a face să transpară adevărata „Domnie a lui Dumnezeu”, aceea a iubirii.

Venerați frați aleși la demnitatea de Cardinal, misiunea la care Dumnezeu vă cheamă astăzi și care vă conferă o slujire eclezială și mai încărcată de responsabilitate, cere o voință tot mai mare de a asuma stilului Fiului lui Dumnezeu, care a venit în mijlocul nostru ca acela care slujește (cf. Luca 22,25-27). Este vorba de a-l urma în dăruirea Sa de iubire umilă și totală Bisericii, Mireasa Sa, pe Cruce: pe acel lemn bobul de grâu, lăsat de către Tatăl să cadă pe ogorul lumii, moare pentru a deveni rod copt. Pentru aceasta este nevoie de o înrădăcinare și mai profundă și trainică în Cristos. Raportul intim cu El, care transformă tot mai mult viața în așa fel încât să se poată spune cu Sfântul Paul „nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine” (Galateni 2,20), constituie exigența primară pentru ca slujirea noastră să fie senină și bucuroasă și să poată da rodul pe care Dumnezeu îl așteaptă de la noi.

Iubiți frați și surori, care sunteți astăzi în jurul noilor Cardinali: rugați-vă pentru ei! Mâine, în această Bazilică, în timpul concelebrării în solemnitatea lui Cristos Regele universului, le voi încredința inelul. Va fi o ocazie ulterioară în care „să-l lăudăm pe Domnul, care rămâne fidel pentru totdeauna” (Psalm 145), așa cum am repetat în Psalmul responsorial. Duhul Său să îi susțină pe noii Cardinali în angajamentul de slujire a Bisericii, urmându-l pe Cristos al Crucii și, dacă este necesar, usque ad effusionem sanguinis, gata mereu – așa cum ne spunea Sfântul Petru în lectura proclamată – să răspundă oricui ar cere cont de speranța care este în noi (cf. 1Petru 3,15). Mariei, Maica Bisericii, îi încredințez pe noii Cardinali și slujirea lor eclezială, pentru ca, prin ardoare apostolică, să poată proclama tuturor neamurilor iubirea milostivă a lui Dumnezeu. Amin.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 20.11.2010
Publicarea pe acest sit: 21.11.2010
Etichete: ,

Lasă un răspuns