Predica Papei la comemorarea predecesorului

Predica Sanctității Sale Papa Benedict al XVI-lea
la Liturghia de comemorare a morții Papei Ioan Paul al II-lea
Vatican, joi, 2 aprilie 2009

Iubiți frați și surori!

Se împlinesc patru ani, chiar în această zi, de când iubitul meu predecesor, slujitorul lui Dumnezeu Ioan Paul al II-lea, își încheia pelerinajul său pământesc, după o lungă perioadă de mare suferință. Celebrăm sfânta Euharistie pentru odihna sufletului său, în timp ce îi mulțumim Domnului pentru că l-a dăruit Bisericii, timp de atâția ani, ca păstor zelos și generos. Ne reunește în această seară amintirea sa, care continuă să fie vie în inima oamenilor, așa cum demonstrează și pelerinajul neîntrerupt al credincioșilor la mormântul său. De aceea, prezidez cu emoție și bucurie această sfântă Liturghie, în timp ce vă salut și vă mulțumesc pentru prezență vouă, venerați frați întru episcopat și întru preoție, și vouă, iubiți credincioși veniți din diferite părți ale lumii, în special din Polonia, pentru această aniversare semnificativă.

[Aș vrea să-i salut pe polonezi, în mod deosebit, tineretul polonez. La a patra aniversare a morții lui Ioan Paul al II-lea primiți apelul său: „Nu vă fie frică să vă încredințați lui Cristos. El vă va conduce, vă va da forța de a-l urma în fiecare zi și în orice situație” (Tor Vergata, Priveghere de rugăciune 19.08.2000). Vă doresc ca acest gând al slujitorului lui Dumnezeu să vă călăuzească pe drumurile vieții voastre și să vă conducă la fericirea din dimineața Învierii].

Îl salut pe cardinalul vicar, cardinalul arhiepiscop de Cracovia, iubitul cardinal Stanislav, și pe ceilalți cardinali și pe toți ceilalți prelați; îi salut pe preoți, pe călugări și pe călugărițe. Vă salut în mod special pe voi, iubiți tineri din Roma, care cu această celebrare vă pregătiți pentru Ziua Mondială a Tineretului, pe care o vom trăi împreună duminica viitoare, Duminica Floriilor. Prezența voastră îmi aduce în minte entuziasmul pe care Ioan Paul al II-lea știa să-l reverse în noile generații. Amintirea sa este stimulent pentru noi toți, adunați în această bazilică unde în multe ocazii el a celebrat Euharistia, să ne lăsăm luminați și interpelați de cuvântul lui Dumnezeu, proclamat puțin mai înainte.

Evanghelia din această zi de joi din a cincea săptămână a Postului Mare propune meditației noastre ultima parte a capitolului 8 din Evanghelia după Ioan, care conține, așa cum am auzit, o lungă dispută cu privire la identitatea lui Isus. Puțin mai înainte el s-a prezentat ca „lumina lumii” (v. 12), folosind de trei ori (v. 24.28.58) expresia „Eu sunt”, care în sens puternic amintește de numele lui Dumnezeu revelat lui Moise (cf. Ex 3,14). Și adaugă: „Dacă cineva păzește cuvântul meu, nu va vedea moartea în veci” (v. 51), declarând astfel că a fost trimis de Dumnezeu, care este tatăl său, ca să aducă oamenilor libertatea radicală de păcat și de moarte, indispensabilă pentru a intra în viața veșnică. Însă cuvintele sale rănesc orgoliul interlocutorilor, și chiar referința la marele patriarh Abraham devine motiv de conflict. „Adevăr, adevăr vă spun – afirmă Domnul – înainte de a fi Abraham, eu sunt” (8,58). Fără jumătăți de cuvinte, declară preexistența sa și, prin urmare, superioritatea sa față de Abraham, trezind – se înțelege – reacția scandalizată a iudeilor. Dar Isus nu poate să țină sub tăcere identitatea sa; el știe că, la sfârșit, însuși Tatăl îi va da dreptate, glorificându-l cu moartea și învierea, pentru că tocmai atunci când va fi înălțat pe cruce se va revela ca Fiul unul născut al lui Dumnezeu (cf. In 8,28; Mc 15,39).

Iubiți prieteni, meditând asupra acestei pagini din Evanghelia după Ioan, vine în mod spontan să luăm în considerare cât este de dificil într-adevăr să dăm mărturie despre Cristos. Și gândul merge la iubitul slujitor al lui Dumnezeu Karol Wojtyla – Ioan Paul al II-lea -, care încă de tânăr s-a arătat apărător curajos și temerar al lui Cristos: pentru Cristos el nu a ezitat să dăruiască toată energia cu scopul de a răspândi pretutindeni lumina sa; nu a acceptat să facă compromisuri atunci când era vorba de a proclama și a apăra adevărul său; nu a încetat niciodată să răspândească iubirea sa. De la începutul pontificatului până în ziua de 2 aprilie 2005, nu i-a fost frică să proclame, tuturor și întotdeauna, că numai Isus este Mântuitorul și adevăratul eliberator al omului la omului întreg. În prima lectură am auzit cuvintele spuse lui Abraham: „Îți voi înmulți urmașii nespus de mult” (Gen 17,6). Dacă nu este niciodată ușor a mărturisi propria adeziune la evanghelie, cu siguranță este mângâietoare certitudinea că Dumnezeu face rodnică angajarea noastră, atunci când este sinceră și generoasă. Și din acest punct de vedere ne apare semnificativă experiența spirituală a slujitorului lui Dumnezeu Ioan Paul al II-lea. Privind la existența sa, vedem cum s-a realizat în ea promisiunea de rodnicie făcută de Dumnezeu lui Abraham și care a răsunat în prima lectură luată din cartea Genezei. S-ar putea spune că în special în anii pontificatului său lung, el a născut la credință mulți fii și fiice. Sunteți semn vizibil voi, iubiți tineri prezenți în seara aceasta: voi, tineri din Roma și voi, tineri veniți din Sydney și din Madrid, care reprezentați în mod ideal cetele de tineri și tinere care au participat la 23 de Zile Mondiale ale Tineretului, în diferite părți ale lumii. Câte vocații la preoție și la viața consacrată, câte familii tinere decise să trăiască idealul evanghelic și să tindă la sfințenie sunt legate de mărturia și de predica veneratului meu predecesor! Câți tineri și tinere s-au convertit sau au perseverat în drumul lor creștin grație rugăciunii sale, încurajării sale, sprijinului său și exemplului său!

Este adevărat! Ioan Paul al II-lea reușea să comunice o puternică încărcătură de speranță, întemeiată pe credința în Isus Cristos, care „este același ieri, astăzi și în vecii vecilor” (Ev 13,8), așa cum spunea motoul marelui jubileu al anului 2000. Ca părinte iubitor și educator atent, indica puncte sigure și trainice de referință indispensabile pentru toți, în mod special pentru tineret. Și în ceasul agoniei și al morții, această nouă generație a voit să-i manifeste că a înțeles învățăturile sale, adunându-se în tăcere în rugăciune în piața „Sfântul Petru” și în atâtea locuri din lume. Simțeau tinerii că dispariția sa constituia o pierdere: murea papa „lor”, pe care-l considerau „tatăl lor” în credință. În același timp simțeau că le lăsa ca moștenire curajul său și coerența mărturiei sale. Oare n-a subliniat el de mai multe ori nevoia unei adeziuni radicale la evanghelie, îndemnându-i pe adulți și pe tineri să ia în serios această responsabilitate educativă comună? Și eu, așa cum știți, am voit să reiau această dorință arzătoare a lui, oprindu-mă în diferite ocazii pentru a vorbi despre urgența educativă care se referă astăzi la familii, la Biserică, la societate și în special la noile generații. Aflați la vârsta creșterii, tinerii au nevoie de adulți capabili să le propună principii și valori; simt nevoia de persoane care să știe să învețe cu viața, mai degrabă decât prin cuvinte, să se ofere pentru idealuri înalte.

Dar de unde trebuie luată lumină și înțelepciune pentru a duce la împlinire această misiune, care ne implică pe toți în Biserică și în societate? Desigur, nu e suficient a face apel la resursele umane; trebuie să ne încredem în primul rând și în ajutorul divin. „Domnul nu uită legământul său”: așa ne-am rugat puțin mai înainte în psalmul responsorial, siguri fiind că Dumnezeu nu părăsește niciodată pe cei care-i rămân fideli. Acest lucru amintește de tema celei de-a 24-a Zi Mondială a Tineretului, care va fi celebrată la nivel diecezan duminica viitoare. Ea este luată din prima Scrisoare către Timotei a sfântului Paul: „Ne-am pus speranța în Dumnezeul cel viu” (4,10). Apostolul vorbește în numele comunității creștine, în numele celor care au crezut în Cristos și sunt diferiți de „ceilalți care nu au speranță” (1Tes 4,13), tocmai pentru că ei speră, adică nutresc încredere în viitor, o încredere care nu e bazată pe idei sau previziuni umane, ci pe Dumnezeu, pe „Dumnezeul cel viu”.

Iubiți tineri, nu se poate trăi fără a spera. Experiența arată că orice lucru, și însăși viața noastră, sunt în pericol, pot să se prăbușească din orice motiv intern sau extern nouă, în orice moment. Este normal: tot ceea ce este uman, așadar și speranța, nu are fundament în el însuși, ci are nevoie de o „stâncă” de care să se ancoreze. Iată pentru ce Paul scrie că creștinii sunt chemați să întemeieze speranța umană pe „Dumnezeul cel viu”. Numai în el și cu el speranța devine sigură și vrednică de încredere. Mai mult, numai Dumnezeu, care în Isus Cristos ne-a revelat plinătatea iubirii sale, poate să fie speranța noastră trainică. De fapt, în el, speranța noastră, am fost mântuiți (cf. Rom 8,24).

Însă fiți atenți: în momente cum este acesta, dat fiind contextul cultural și social în care trăim, ar putea să fie mai puternic riscul de a reduce speranța creștină la ideologie, la slogan de grup, la haină exterioară. Nimic mai contrar mesajului lui Isus! El nu vrea ca discipolii săi „să recite” o parte, eventual pe cea a speranței. El vrea ca ei „să fie” speranță, și pot fi așa numai dacă rămân uniți cu el! Vrea ca fiecare dintre voi, iubiți prieteni tineri, să fie un mic izvor de speranță pentru aproapele său și ca toți împreună să deveniți o oază de speranță pentru societatea în cadrul căreia sunteți inserați. Ori, acest lucru este posibil cu o condiție: ca să trăiți din el și în el, prin rugăciune și sacramente, așa cum v-am scris în mesajul de anul acesta. Dacă rămân în noi cuvintele lui Cristos, putem propaga flacăra acelei iubiri pe care el a aprins-o pe pământ; putem purta sus făclia credinței și a speranței, cu care înaintăm spre el, în timp ce așteptăm întoarcerea sa glorioasă la sfârșitul timpurilor. Este făclia pe care papa Ioan Paul al II-lea ne-a lăsat-o ca moștenire. Mi-a încredințat-o mie, ca urmaș al său; și eu în această seară o încredințez în mod ideal, încă o dată, într-un mod special vouă, tineri din Roma, pentru ca să continuați să fiți sentinele ale dimineții, vigilenți și bucuroși în acești zori ai celui de-al treilea mileniu. Răspundeți cu generozitate la apelul lui Cristos! Îndeosebi, în timpul Anului Sacerdotal care va începe la 19 iunie, deveniți disponibili imediat, dacă Isus vă cheamă, ca să-l urmați pe calea preoției și a vieții consacrate.

„Iată acum este timpul potrivit; iată acum este ziua mântuirii”. La versul de la evanghelie, liturgia ne-a îndemnat să reînnoim acum – și fiecare clipă este „timp potrivit” – voința noastră hotărâtă de a-l urma pe Cristos, siguri fiind că el este mântuirea noastră. În fond, acesta este mesajul pe care ni-l repetă în seara asta iubitul papă Ioan Paul al II-lea. În timp ce încredințăm sufletul său ales mijlocirii materne a Fecioarei Maria pe care a iubit-o mereu cu tandrețe, sperăm cu însuflețire ca din cer să nu înceteze să ne însoțească și să mijlocească pentru noi. Să ajute pe fiecare dintre noi să trăiască, așa cum a făcut el, repetând zi după zi lui Dumnezeu, prin intermediul Mariei cu încredere deplină: Totus tuus. Amin!

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 02.04.2009
Publicarea pe acest sit: 03.04.2009
Etichete: , ,

Lasă un răspuns