Predica Papei la comemorarea morţii predecesorului

Predica Sanctității Sale Papa Benedict al XVI-lea
la Liturghia de comemorare a cinci ani
de la moartea Papei Ioan Paul al II-lea
luni, 29 martie 2009

Venerați frați întru episcopat și întru preoție,
Iubiți frați și surori!

Suntem adunați în jurul altarului, la mormântul Apostolului Petru, pentru a oferi jertfa euharistică pentru sufletul ales al venerabilului Ioan Paul al II-lea, la aniversarea a 5 ani de la plecarea lui. Facem asta cu câteva zile mai înainte, deoarece anul acesta la 2 aprilie va fi Vinerea Sfântă. Oricum, suntem în cadrul Săptămânii Sfinte, context deosebit de propice pentru reculegere și pentru rugăciune, în care Liturgia ne face să retrăim mai intens ultimele zile ale vieții pământești a lui Isus. Doresc să exprim recunoștința mea vouă tuturor care luați parte la această sfântă Liturghie. Îi salut cordial pe cardinali – în mod special pe arhiepiscopul Stanislav Dziwisz – pe episcopi, pe preoți, pe călugări și pe călugărițe; precum și pelerinii veniți tocmai pentru asta din Polonia, pe tinerii mulți și pe credincioșii numeroși care au n-au voit să lipsească la această Celebrare.

În prima lectură biblică ce a fost proclamată, profetul Isaia prezintă figura unui „slujitor al lui Dumnezeu, care este în același timp alesul lui, în care el își găsește bucuria. Slujitorul va acționa cu fermitate de neclintit, cu o energie care nu dispare până când el nu va realiza misiunea care i-a fost încredințată. Și totuși, nu va avea la dispoziția sa acele mijloace umane care par indispensabile pentru realizarea unui plan așa de grandios. El se va prezenta cu forța convingerii și Duhul pe care Dumnezeu l-a pus în el va fi cel care-i va da capacitatea de a acționa cu blândețe și cu forță, asigurându-i succesul final. Ceea ce profetul inspirat spune despre slujitor putem să-i aplicăm iubitului Ioan Paul al II-lea: Domnul l-a chemat în slujba sa și, încredințându-i misiuni de responsabilitate tot mai mare, l-a și însoțit cu harul său și cu asistența sa continuă. În timpul Pontificatului său lung, el s-a străduit în proclamarea dreptului cu fermitate, fără slăbiciuni sau șovăieli, mai ales atunci când trebuia să se confrunte cu rezistențe, ostilități și refuzuri. Știa că a fost luat de mână de către Domnul și asta i-a permis să exercite o slujire foarte rodnică, pentru care, încă o dată, aduce mulțumiri călduroase lui Dumnezeu.

Evanghelia proclamată cu puțin înainte ne conduce la Betania, unde, așa cum notează Evanghelistul, Lazăr, Marta și Maria îi oferă Învățătorului o cină (In 12,1). Acest ospăț în casa celor trei prieteni ai lui Isus este caracterizat de presentimentele morții iminente: cele șase zile înainte de Paști, sugestia lui Iuda trădătorul, răspunsul lui Isus care amintește de unul din faptele evlavioase ale înmormântării anticipat de Maria, aluzia că nu întotdeauna îl vor avea cu ei, propunerea de a-l elimina pe Lazăr în care se reflectă voința de a-l ucide pe Isus. În această relatare evanghelică există un gest asupra căruia aș vrea să atrag atenția: Maria din Betania „a luat un vas cu mireasmă de nard curat, de mare preț, a uns picioarele lui Isus și i le-a șters cu părul ei” (12,3). Gestul Mariei este expresia de credință și de iubire față de Domnul: pentru ea nu este suficient să spele picioarele Învățătorului cu apă, ci le unge cu o mare cantitate de parfum prețios, care – așa cum va contesta Iuda – s-ar fi putut vinde cu trei sute de dinari; apoi, nu unge capul, așa cum era obiceiul, ci picioarele: Maria îi oferă lui Isus ceea ce are mai prețios și cu un gest de devoțiune profundă. Iubirea nu calculează, nu măsoară, nu se uită la cheltuieli, nu pune bariere, ci știe să dea cu bucurie, caută numai binele celuilalt, învinge meschinăria, zgârcenia, resentimentele, închiderile pe care omul le poartă uneori în inima sa.

Maria se așază la picioarele lui Isus în umilă atitudine de slujire, așa cum va face însuși învățătorul la ultima cină, când – ne spune a patra Evanghelie – „s-a ridicat de la cină, și-a pus hainele deoparte și, luând un ștergar, s-a încins. Apoi a turnat apă într-un vas de spălat și a început să spele picioarele discipolilor” (In 13,4-5), pentru ca – a spus el – „și voi să faceți așa cum v-am făcut eu” (v. 15): regula comunității lui Isus este cea a iubirii care știe să slujească până la dăruirea vieții. Și parfumul se răspândește: „toată casa – notează Evanghelistul – s-a umplut cu parfumul miresmei” (In 12,3). Semnificația acestui gest al Mariei, care este răspuns la Iubirea infinită a lui Dumnezeu, se răspândește printre toți cei invitați; fiecare gest de caritate și de devoțiune autentică față de Cristos nu rămâne un fapt personal, nu se referă numai la raportul dintre individ și Domnul, ci se referă la întregul trup al Bisericii, este contagios: revarsă iubire, bucurie, lumină.

„A venit la ai săi, dar ai săi nu l-au primit” (In 1,11): acestui fapt al Mariei i se contrapun atitudinea și cuvintele lui Iuda, care, sub pretextul ajutorului care trebuie dat săracilor, ascunde egoismul și falsitatea omului închis în el însuși, înlănțuit de dorința de avere, care nu se lasă învăluit de buna mireasmă a iubirii divine. Iuda calculează acolo unde nu se poate calcula, intră cu suflet meschin acolo unde spațiul este cel al iubirii, al dăruirii, al dedicării totale. Și Isus, care până în acel moment rămăsese în tăcere, intervine în favoarea gestului Mariei: „Las-o! Pentru ziua înmormântării mele a păstrat aceasta” (In 12,7). Isus înțelege că Maria a intuit iubirea lui Dumnezeu și arată că de acum „ora” lui se apropie, „ora” în care iubirea va avea expresia sa supremă pe lemnul Crucii: Fiul lui Dumnezeu se dăruiește pe sine însuși pentru ca omul să aibă viața, coboară în abisurile morții pentru a-l duce pe om la înălțimile lui Dumnezeu, nu-i este frică să se umilească „făcându-se ascultător până la moarte și încă până la moartea pe cruce” (Fil 2,8). Sfântul Augustin, în predica în care comentează acest text evanghelic, adresează fiecăruia dintre noi, cu cuvinte insistente, invitația de a intra în acest circuit de iubire, imitând gestul Mariei și mergând în mod concret în urma lui Isus. Scrie sfântul Augustin: „Orice suflet care vrea să fie fidel, se unește cu Maria pentru a unge cu parfum prețios picioarele Domnului… Unge picioarele lui Isus: mergi pe urmele Domnului ducând o viață demnă. Șterge-i picioarele cu părul: dacă ai de prisos dă săracilor și vei șterge picioarele Domnului” (In Ioh. evang., 50, 6).

Iubiți frați și surori! Toată viața venerabilului Ioan Paul al II-lea s-a desfășurat sub semnul acestei carități, al capacității de a se dărui în mod generos, fără rezerve, fără măsură, fără calcule. Ceea ce-l mișca era iubirea față de Cristos, căruia îi consacrase viața, o iubire supraabundentă și necondiționată. Și tocmai pentru că s-a apropiat tot mai mult de Dumnezeu în iubire, el a putut să devină însoțitor de călătorie pentru omul de astăzi, răspândind în lume parfumul Iubirii lui Dumnezeu. Cine a avut bucuria de a-l cunoaște și de a-l frecventa, a putut să atingă cu mâna cât de vie era în el certitudinea „că vede bunătatea Domnului în pământul celor vii”, așa cum am ascultat în Psalmul responsorial (26/27,13); certitudine care l-a însoțit în decursul existenței sale și care, în mod deosebit, s-a manifestat în timpul ultimei perioade a pelerinajului său pe acest pământ: de fapt, slăbiciunea fizică progresivă nu a vătămat niciodată credința sa de stâncă, speranța sa luminoasă, caritatea sa ferventă. S-a lăsat consumat pentru Cristos, pentru Biserică, pentru lumea întreagă: suferința lui a fost o suferință trăită până la sfârșit din iubire și cu iubire.

În omilia pentru aniversarea a 25 de ani de pontificat al său, el a destăinuit că a simțit puternic în inima sa, în momentul alegerii, întrebarea lui Isus adresată lui Petru: „Mă iubești tu? Mă iubești mai mult decât aceștia…?” (In 21,15-16); și a adăugat: În fiecare zi se desfășoară în interiorul inimii mele același dialog dintre Isus și Petru. În spirit, fixez privirea binevoitoare a lui Cristos înviat. el, deși conștient de fragilitatea mea umană, mă încurajează să răspund cu încredere asemenea lui Petru: „Doamne, tu toate le știi, tu știi că te iubesc” (In 21,17). Și apoi mă invită să asum responsabilitățile pe care el însuși mi le-a încredințat” (16 octombrie 2003). Sunt cuvinte încărcate de credință și de iubire, iubirea lui Dumnezeu, care învinge totul!

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 29.03.2010
Publicarea pe acest sit: 30.03.2010
Etichete: ,

Lasă un răspuns