Predica Papei la celebrarea ecumenică cu evanghelicii

Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la celebrarea ecumenică împreună cu evanghelicii
în biserica fostului convent al augustinienilor
Erfurt, 23 septembrie 2011

Iubiți frați și surori în Domnul!

„Nu mă rog numai pentru ei, ci și pentru cei care vor crede în mine, prin cuvântul lor” (In 17,20): așa i-a spus Isus Tatălui, conform Evangheliei lui Ioan, în cenacol. El mijlocește pentru generațiile viitoare de credincioși. Privește dincolo de cenacol spre viitor. S-a rugat și pentru noi. Și se roagă pentru unitatea noastră. Această rugăciune a lui Isus nu este pur și simplu un lucru din trecut. Mereu El stă în fața Tatălui mijlocind pentru noi și astfel la această oră stă în mijlocul nostru și vrea să ne atragă în rugăciunea sa. În rugăciunea lui Isus se găsește locul interior, mai profund, al unității noastre. Vom deveni una dacă ne vom lăsa atrași înlăuntrul acestei rugăciuni. De fiecare dată când, creștini fiind, suntem adunați în rugăciune, această luptă a lui Isus cu privire la noi și cu Tatăl pentru noi ar trebui să ne atingă profund în inimă. Cu cât ne lăsăm atrași mai mult în această dinamică, cu atât se realizează mai mult unitatea.

A rămas neascultată rugăciunea lui Isus? Istoria creștinismului este, ca să spunem așa, latura vizibilă a acestei drame în care Cristos luptă și suferă cu noi ființele umane. Mereu din nou El trebuie să suporte contrastul cu unitatea și totuși mereu din nou se împlinește și unitatea cu El și astfel cu Dumnezeul trinitar. Trebuie să vedem ambele lucruri: păcatul omului, care îl neagă pe Dumnezeu și se retrage în sine însuși, dar și victoriile lui Dumnezeu care susține Biserica în pofida slăbiciunii sale și atrage încontinuu oameni înlăuntrul său, apropiindu-i astfel pe unii de alții. Pentru aceasta, într-o întâlnire ecumenică n-ar trebuie numai să ne plângem de dezbinări și despărțiri, ci să-i mulțumim lui Dumnezeu pentru toate elementele de unitate pe care le-a păstrat pentru noi și mereu din nou ni le dăruiește. Și această recunoștință trebuie să fie în același timp disponibilitate de a nu pierde, în mijlocul unui timp de ispită și de pericole, unitatea dăruită astfel.

Unitatea fundamentală constă în faptul că noi credem în Dumnezeu, Tatăl atotputernicul, Creatorul cerului și al pământului. Că îl mărturisim ca Dumnezeu trinitar – Tată, Fiu și Duh Sfânt. Unitatea supremă nu este singurătate a unei monade, ci unitate prin iubire. Credem în Dumnezeu – în Dumnezeul concret. Credem în faptul că Dumnezeu ne-a vorbit și s-a făcut unul dintre noi. A-l mărturisi pe acest Dumnezeu viu este misiunea noastră comună în momentul actual.

Omul are nevoie de Dumnezeu, sau lucrurile merg destul de bine și fără El? Atunci când, într-o primă fază a absenței lui Dumnezeu, lumina sa continuă încă să trimită reflexiile sale și ține împreună ordinea existenței umane, se are impresia că lucrurile funcționează și fără Dumnezeu. Dar cu cât lumea se îndepărtează mai mult de Dumnezeu, cu atât devine mai clar că omul, în hybris-ul puterii, în golul inimii și în dorința de satisfacție și de fericire, „pierde” tot mai mult viața. Setea de infinit este prezentă în om în mod inextirpabil. Omul a fost creat pentru relația cu Dumnezeu și are nevoie de El. Prima noastră slujire ecumenică în acest timp trebuie să fie aceea de a mărturisi împreună prezența lui Dumnezeu cel viu și cu asta să dăm lumii răspunsul de care are nevoie. Desigur, din această mărturie fundamentală pentru Dumnezeu face parte apoi, în mod absolut central, mărturia pentru Isus Cristos, om adevărat și Dumnezeu adevărat, care a trăit împreună cu noi, a pătimit pentru noi, a murit pentru noi și, în înviere, a deschis larg poarta morții. Dragi prieteni, să ne întărim în această credință! Să ne ajutăm reciproc ca s-o trăit! Aceasta este o mare misiune ecumenică ce ne introduce în inima rugăciunii lui Isus.

Seriozitatea credinței în Dumnezeu se manifestă în trăirea cuvântului său. Se manifestă, în timpul nostru, în mod foarte concret, în angajarea pentru acea creatură pe care El a voit-o după imaginea sa, pentru om. Trăim într-un timp în care criteriile de a fi oameni au devenit incerte. Etica este înlocuită cu calcularea consecințelor. În fața acestor lucruri noi creștinii trebuie să apărăm demnitatea inviolabilă a omului, de la zămislire până la moarte – în probleme diagnozei pre-implantatorii până la eutanasie. „Numai cine îl cunoaște pe Dumnezeu îl cunoaște pe om”, a spus odată Romano Guardini. Fără cunoașterea lui Dumnezeu omul devine manipulabil. Credința în Dumnezeu trebuie să se concretizeze în angajarea noastră comună pentru om. Fac parte din această angajare pentru om nu numai aceste criterii fundamentale de umanitate, ci mai ales și foarte concret iubirea pe care Isus ne-o învață în descrierea Judecății finale (Mt 25): Dumnezeul judecător ne va judeca după cum ne-am comportat față de cei care ne sunt aproape, față de cei mai mici dintre frații săi. Disponibilitatea de a ajuta, în necesitățile din acest timp, dincolo de propriul loc de viață este o misiune esențială a creștinului.

Acest lucru este valabil înainte de toate în cadrul vieții personale a fiecăruia. Este valabil apoi în comunitatea unui popor și a unui stat, în care toți trebuie să fie responsabili unii de alții. Este valabil pentru continentul nostru, în care suntem chemați la solidaritate în Europa. Și, în sfârșit, este valabil dincolo de toate frontierele: caritatea creștină cere astăzi angajarea noastră și pentru dreptate în lumea vastă. Știu că din partea germanilor și a Germaniei se face mult pentru a face posibilă tuturor oamenilor o existență demnă de om și pentru aceasta aș vrea să spun un cuvânt de vie recunoștință.

În sfârșit, aș vrea să mai amintesc o dimensiune mai profundă a obligației noastre de a iubi. Seriozitatea credinței se manifestă mai ales și atunci când ea inspiră anumite persoane să se pună totalmente la dispoziția lui Dumnezeu și, pornind de la Dumnezeu, la dispoziția celorlalți. Marile ajutoare devin concrete numai atunci când pe teren există cei care sunt totalmente la dispoziția celuilalt și cu asta fac credibilă iubirea lui Dumnezeu. Persoane de acest fel sunt un semn important pentru adevărul credinței noastre.

În ajunul vizitei Papei s-a vorbit de mai multe ori despre un dar ecumenic al oaspetelui, care se aștepta de la această vizită. Nu este nevoie ca eu să specific darurile menționate în acest context. În această privință aș vrea să spun că aceasta constituie o răstălmăcire politică a credinței și a ecumenismului. Atunci când un șef de sta vizitează o țară prietenă, în general precedă contacte între instanțe, care pregătesc stipularea unui sau chiar a mai multor acorduri între cele două state: în ponderarea avantajelor și dezavantajelor se ajunge la compromisul care, la sfârșit, apare avantajos pentru ambele părți, așa încât după aceea tratatul poate să fie semnat. Însă credința creștinilor nu se bazează pe o ponderare a avantajelor și dezavantajelor noastre. O credință autoconstruită este lipsită de valoare. Credința nu este un lucru pe care noi îl născocim sau îl concordăm. Este fundamentul pe care trăim. Unitatea crește nu prin ponderarea avantajelor și dezavantajelor, ci numai printr-o tot mai profundă pătrundere în credință prin gândire și viață. În această manieră, în ultimii 50 de ani, și îndeosebi și de la vizita Papei Ioan Paul al II-lea, în urmă cu 30 de ani, a crescut multă comuniune, de care putem fi numai recunoscători. Îmi place să amintesc întâlnirea cu comisia condusă de Episcopul [luteran] Lohse, în care ne-am exercitat împreună în această pătrundere în mod profund în credință prin gândire și viață. Tuturor celor care au colaborat în asta – pentru partea catolică, în mod deosebit, cardinalului Lehmann – aș vrea să le exprim mulțumirea mea vie. Nu menționez alte nume – Domnul îi cunoaște pe toți. Împreună putem cu toții doar să-i mulțumim Domnului pentru căile unității pe care ne-a condus și să ne asociem în încredere umilă în rugăciunea sa: „Fă ca să devenim una, așa cum Tu ești una cu Tatăl, pentru ca lumea să creadă că El Te-a trimis” (cf. In 17,21).

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 23.09.2011
Publicarea pe acest sit: 23.09.2011
Etichete: , , ,

Lasă un răspuns