Predica Papei la celebrarea ecumenică a Vesperelor

Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la celebrarea ecumenică a Vesperelor din Catedrala din Regensburg
marți, 12 septembrie 2006

Dragi frați și surori în Cristos!

Ne-am adunat aici – creștini ortodocși, catolici și protestanți – pentru a cânta împreună Laudele de seară ale lui Dumnezeu. Centrul acestei liturgii îl constituie psalmii, în care se întâlnesc Vechiul și Noul Legământ și rugăciunea noastră se unește cu cea a Israelului credincios care trăiește în speranță. Acesta este un ceas de recunoștință pentru faptul că putem să ne rugăm împreună și adresându-ne Domnului, putem să creștem în același timp în unitatea dintre noi.

Între participanții la această rugăciune doresc să îi salut cordial înainte de toate pe reprezentanții Bisericii Ortodoxe. Consider deja un mare dar al Providenței divine faptul că, în calitate de profesor la Bonn, am avut ocazia să cunosc și să iubesc Biserica Ortodoxă, să spunem așa, în mod personal, prin persoanele a doi tineri Arhimandriți, care au devenit apoi Mitropoliți, Stylianos Harkianakis și Damaskinos Papandreou. La Regensburg, mulțumită inițiativelor Episcopului Graber, s-au adăugat și alte întâlniri: în cadrul simpozioanelor despre „Spindlhof” și cu studenții bursieri care au studiat aici. Sunt bucuros să pot revedea câteva chipuri familiare și să găsesc reînsuflețite vechi prietenii. Peste puține zile se va relua la Belgrad dialogul teologic asupra temei fundamentale a koinoniei – în cele două dimensiuni pe care prima Epistolă a lui Ioan ni le indică chiar de la început, în primul capitol. Koinonia noastră este înainte de toate comuniune cu Tatăl și cu Fiul Său Isus Cristos în Duhul Sfânt; este comuniunea cu însuși Dumnezeul trinitar, făcută posibilă de Domnul prin întruparea Sa și prin revărsarea Duhului. Această comuniune cu Dumnezeu creează la rândul ei koinonia între oameni, ca participare la credința Apostolilor și astfel ca și comuniune în credință – o comuniune care se „întrupează” în Euharistie, și, depășind toate frontierele, construiește Biserica (cf. 1Ioan 1,3). Eu sper și mă rog ca aceste întâlniri să aducă roade și ca această comuniune cu Dumnezeul cel viu care ne unește, ca și comuniunea între noi în credința transmisă de la Apostoli, să devină mai profunde și să se desăvârșească până la acea unitate deplină, după care lumea poate recunoaște faptul că Isus Cristos este cu adevărat trimisul lui Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii (cfr. Ioan 17,21). Pentru ca „lumea să creadă” este necesar ca noi să fim una: seriozitatea acestui obligații trebuie să însuflețească dialogul nostru.

Îi salut din inimă și pe prietenii din diferitele tradiții izvorâte din Reformă. Și în acest sens se trezesc în inima mea multe amintiri: amintiri legate de prietenii din cercul Jäger-Stählin, care au decedat între timp; cu aceste amintiri se împletește recunoștința pentru întâlnirile de acum. Evident, mă gândesc în particular la angajamentul privind cercetarea pentru a găsi consensul în privința doctrinei justificării. Îmi amintesc toate fazele acelui proces până la memorabila întâlnire cu defunctul Episcop Hanselmann aici la Regensburg – o întâlnire care a contribuit în mod substanțial la ajungerea la acordul final. Mă bucur că între timp și Consiliul Mondial al Bisericilor Metodiste a aderat la această Declarație. Consensul privind justificarea rămâne pentru noi o mare sarcină, încă neîncheiată: în teologie justificarea este o temă esențială, însă în viața credincioșilor – mi se pare – este astăzi puțin prezentă. Chiar dacă din cauza evenimentelor dramatice ale timpului nostru tema iertării reciproce se dovedește din nou a fi de o tot mai mare urgență, de faptul că este necesară înainte de toate iertarea din partea lui Dumnezeu, justificarea cu ajutorul Lui, lumea este puțin conștientă. Conștiința noastră modernă în general nu mai este conștientă de faptul că în fața lui Dumnezeu avem cu adevărat datorii și că păcatul este o realitate care poate fi depășită doar din inițiativa lui Dumnezeu. În spatele acestei diluări a temei justificării și a iertării păcatelor stă în definitiv slăbirea relației noastre cu Dumnezeu. De aceea, prima noastră sarcină va fi poate aceea de a-l redescoperi într-un mod nou pe Dumnezeul cel viu în viața noastră.

Să ascultăm acum în acest sens ceea ce Sf. Ioan dorea să ne spună în lectura biblică. Doresc să subliniez în mod particular trei afirmații din acest text complex și bogat. Tema centrală a întregii Scrisori apare în versetul 15: „Oricine mărturisește că Isus este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu rămâne în el și el în Dumnezeu” (1Ioan 4,15). Încă o dată, la fel ca în versetele 2 și 3 din capitolul al patrulea, Ioan pune în lumină mărturisirea care, în fond, ne distinge pe noi creștinii: credința în faptul că Isus este Fiul lui Dumnezeu întrupat. „Nimeni nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu; Fiul, care este spre pieptul Tatălui, El l-a revelat”, citim la sfârșitul prologului celei de a patra Evanghelii (Ioan 1,18). Știm cine este Dumnezeu prin Isus Cristos: de la Unicul care este Dumnezeu. Și prin intermediul Lui venim în contact cu Dumnezeu. În acest timp al întâlnirilor inter-religioase suntem ușor tentați să atenuăm întrucâtva această mărturisire centrală sau de-a dreptul să o ascundem. Prin aceasta însă nu aducem un serviciu nici întâlnirii, nici dialogului. Cu aceasta doar îl facem pe Dumnezeu mai puțin accesibil, pentru alții și pentru noi înșine. Este important ca noi să punem în discuție în mod complet și nu doar fragmentar imaginea noastră despre Dumnezeu. Pentru a putea să facem aceasta, trebuie să creștem și să aprofundăm comuniunea noastră personală cu Cristos și iubirea noastră pentru El. În această mărturisire comună și în această sarcină comună nu există nici o diviziune între noi. Să ne rugăm pentru ca această temelie comună să se întărească tot mai mult.

Și astfel am ajuns la al doilea argument pe care aș dori să îl prezint. Despre el se vorbește în versetul 14, unde citim: „Iar noi am văzut și dăm mărturie că Tatăl l-a trimis pe Fiul ca mântuitor al lumii” (1Ioan 4,14). Cuvântul central al acestei propoziții este „mărturie”. Credința trebuie să devină mărturie. Rădăcina cuvântului μάρτυς amintește de faptul că un martor al lui Isus Cristos trebuie să afirme prin întreaga sa existență, cu viața și cu moartea sa, mărturia pe care o dă. Autorul scrisorii spune despre sine: „Noi am văzut”. Deoarece a văzut, poate să fie martor. Aceasta presupune inclusiv pentru noi – generațiile următoare – că suntem capabili să vedem și să dăm mărturie ca oameni care au văzut. Să ne rugăm Domnului pentru ca să vedem! Să ne ajutăm unii pe alții să ne dezvoltăm această capacitate, pentru a-i putea ajuta și pe oamenii timpului nostru să vadă, pentru ca ei, la rândul lor, în lumea de ei construită să îl descopere pe Dumnezeu! Dincolo de toate barierele istorice, fie ca ei să îl primească din nou pe Isus ca pe Fiul trimis de Dumnezeu, în care îl vedem pe Tatăl. În versetul 9 se spune că Dumnezeu și-a trimis Fiul în lume pentru ca noi să avem viață. Nu aceasta o constatăm oare astăzi, că doar prin întâlnirea cu Isus Cristos viața devine cu adevărat viață? A fi martor al lui Isus Cristos înseamnă înainte de toate a da mărturie despre un anumit mod de viață. Într-o lume plină de confuzie trebuie să dăm din nou mărturie despre standardele care fac viața cu adevărat viață. Această importantă sarcină, comună tuturor creștinilor, trebuie să fie asumată cu hotărâre. Ține de responsabilitatea creștinilor ca acum să facă vizibile standardele care indică o viață dreaptă, clarificată în noi prin Isus Cristos. El a rezumat în întreaga Sa viață toate cuvintele scripturii: „Ascultați de El!” (Marcu 9,7).

Și astfel ajungem la al treilea cuvânt al textului nostru pe care doresc să îl subliniez: agape – iubire. Acesta este cuvântul cheie al întregii scrisori și în special al pasajului pe care l-am ascultat. Agape nu înseamnă nimic sentimental, nimic grandios; este ceva absolut sobru și realist. Am încercat să explic ceva din aceasta în enciclica mea „Deus Caritas Est”. Agape (iubire) este cu adevărat sinteza Legii și a Profeților. În iubire totul se „împlinește”; dar acest tot trebuie zi de zi construit. „Noi am cunoscut și am crezut în iubirea pe care Dumnezeu o are pentru noi” (1Ioan 4,16). Da, omul poate crede în iubire. Să dăm mărturie de credința noastră astfel încât ea să strălucească asemenea unei puteri a iubirii, „ca toți să fie una” (Ioan 17,21). Amin!

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: Radu și Oana Capan
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Catholica.ro
Publicarea în original: 12.09.2006
Publicarea pe acest sit: 12.09.2006
Etichete: , , , ,

Lasă un răspuns