Predica Papei la canonizarea Fericiților Francisco și Jacinta Marto

Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
la Liturghia cu canonizarea
Fericiților Francisco și Jacinta Marto
Fatima, 13 mai 2017

„S-a arătat în cer […] o Femeie îmbrăcată în soare”: confirma vizionarul de la Patmos din Apocalips (12,1), observând și faptul că Ea era pe cale să nască un fiu. Apoi, în Evanghelie, am l-am auzit pe Isus spunându-i discipolului: „Iat-o pe mama ta!” (In 19,26-27). Avem o mamă! O „Doamnă atât de frumoasă”, comentau între ei vizionarii de la Fatima pe drumul spre casă, în acea binecuvântată zi de 13 mai de acum o sută de ani. Iar seara, Jacinta nu a reușit să se abțină și i-a dezvăluit mamei secretul: „Astăzi am văzut-o pe Maica Domnului”. Ei o văzuseră pe Mama din cer. Și spre raza de lumină pe care o urmăreau ochii lor, s-au îndreptat ochii multora, dar … aceștia nu au văzut-o. Fecioara Mamă nu a venit aici pentru ca noi să o vedem: pentru acest lucru vom avea întreaga veșnicie, desigur, dacă vom ajunge în Cer.

Dar Ea, prevăzând și avertizându-ne asupra riscului infernului către care se îndreaptă o viață – adesea propusă și impusă – fără Dumnezeu și care îl profanează pe Dumnezeu în creaturile sale, a venit să ne amintească Lumina lui Dumnezeu care rămâne în noi și care ne învăluie, pentru ca, așa cum am ascultat în prima Lectură, „copilul ei a fost răpit la Dumnezeu” (Apoc 12,5). Și, conform cuvintelor Luciei, cei trei privilegiați s-au trezit în lăuntrul Luminii lui Dumnezeu care radia din Maica Domnului. Ea îi învăluia în mantia de Lumină pe care Dumnezeu I-o dăduse. Așa cum cred și simt mulți pelerini, dacă nu chiar toți, Fatima este tocmai această mantie de Lumină care ne învăluie, atât aici, cât și în orice alt loc de pe Pământ, atunci când ne refugiem sub ocrotirea Fecioarei Mare pentru a-i cere, cum ne învață Salve Regina, „arată-ni-l nouă pe Isus”.

Dragi pelerini, avem o Mamă. Agățați de ea asemenea fiilor, să trăim în speranța întemeiată pe Isus, pentru ca, așa cum am ascultat în a doua lectură, „harul lui Dumnezeu și darul harului unui singur om, Isus Cristos, a fost revărsat cu prisosință asupra celor mulți” (Rom 5,17). Când Isus s-a înălțat la cer, a dus alături de Tată ceresc omenirea – umanitatea noastră – pe care și-a asumat-o în sânul Fecioarei Mamă, și pe care nu o va mai abandona vreodată. Asemenea unei ancore, să ne fixăm speranța în acea umanitate așezată în Cer la dreapta Tatălui (cfr Efes 2,6). Această speranță să fie pârghia vieții pentru noi toți! O speranță care ne sprijină întotdeauna, până la ultima suflare.

Tari în această speranță, ne-am adunat aici pentru a mulțumi pentru nenumăratele binecuvântări pe care Cerul le-a acordat de-a lungul acestor o sută de ani, care au trecut sub acea mantie de Lumină pe care Maica Domnului, începând din această Portugalie bogată în speranță, a extins-o asupra celor patru colțuri ale Pământului. Ca exemple, îi avem în fața ochilor pe Sfântul Francisco Marto și Sfânta Jacinta, pe care Fecioara Maria i-a introdus în imensa mare de Lumină a lui Dumnezeu făcându-i să-L adore. De aici primeau tăria pentru a depăși aversiunile și suferințele. Prezența divină a devenit p constantă în viața lor, așa cum se arată în mod clar în insistenta rugăciune pentru păcătoși și în dorința permanentă de a rămâne lângă „Isus Ascuns” în Tabernacol.

În ale sale Memorii (III, n. 6), Sora Lucia îi dă cuvântul Iacintei imediat după o viziune: „Nu vezi multe străzi, multe cărări și câmpii pline de persoane care plâng de foame și nu au nimic de mâncare? Și pe Sfântul Părinte într-o biserică, în fața Inimii Neprihănite a Mariei, în rugăciune? Și multă lume în rugăciune împreună cu el?”. Vă mulțumesc, fraților și surorilor, pentru că m-ați însoțit! Nu puteam să nu vin aici pentru a o cinsti pe Fecioara Mamă și pentru a-i încredința pe fiii și fiicele sale. Sub mantia ei nu se pierd; din mâinile ei va veni speranța și pacea de care au nevoie și pe care eu o invoc pentru toți frații mei în Botez și în umanitate, în particular pentru bolnavi și pentru cei cu dizabilități, pentru deținuți și pentru cei fără loc de muncă, pentru săraci și pentru cei abandonați. Iubiți frați, să-l rugăm pe Dumnezeu cu speranța că oamenii ne ascultă; și să ne adresăm oamenilor cu certitudinea că Dumnezeu ne vine în ajutor.

El, de fapt, ne-a creat ca o speranță pentru ceilalți, o speranță reală și realizabilă conform stării de viață a fiecăruia. „Cerând” și „pretinzând” de la fiecare dintre noi împlinirea îndatoririlor propriei stări de viață (Scrisoare a Sorei Lucia, 28 februarie 1943), cerul pune în mișcare aici o adevărată și pură mobilizare generală împotriva acestei indiferențe care ne îngheață inima și ne agravează miopia. Nu vrem să fim o speranță stinsă! Viața poate supraviețui numai prin generozitatea unei alte vieți. „dacă bobul de grâu, care cade în pământ, nu moare, rămâne singur; însă dacă moare, aduce rod mult” (In 12,24): acest lucru l-a spus și l-a împlinit Domnul, care ne precedă mereu. Atunci când trecem printr-un moment de cruce, El a trecut deja prin asta. Astfel, nu urcăm pe cruce pentru a-l afla pe Isus; El a fost cel care s-a umilit și a coborât până la cruce pentru a ne afla pe noi și pentru a birui, în noi, asupra întunericului răului și pentru a ne conduce spre Lumină.

Sub ocrotirea Mariei, să fim în lume sentinele ale dimineții care știu să contemple adevăratul chip al lui Isus Mântuitorul, ce strălucește în Ziua Învierii, și care știu să redescopere chipul tânăr și frumos al Bisericii, ce strălucește atunci când ea este misionară, primitoare, liberă, fidelă, săracă în mijloace și bogată în iubire.

Autor: Papa Francisc
Traducător: Cristina Grigore
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Angelus.com.ro
Publicarea în original: 13.05.2017
Publicarea pe acest sit: 13.05.2017
Etichete: , ,

Comments are closed