Predica Papei la beatificarea Cardinalului Newman

Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la Liturghia de beatificare a Cardinalului Newman
Birmingham, duminică, 19 septembrie 2010

Iubiți frați și surori în Cristos,

Ziua de astăzi care ne-a adus aici împreună la Birmingham este una extraordinară. În primul rând este ziua Domnului, duminica, ziua în care Domnul nostru Isus Cristos a înviat din morți și a schimbat pentru totdeauna cursul istoriei umane, oferind viață și speranță noi celor care trăiau în întuneric și în umbra morții. Acesta este motivul pentru care creștinii din toată lumea se adună împreună în această zi, dând laudă lui Dumnezeu și mulțumindu-i pentru marile minunății săvârșite de El pentru noi. Această duminică specială marchează apoi un moment semnificativ în viața națiunii britanice, pentru că este ziua aleasă pentru a aniversa 70 de ani de la Lupta pentru Britania. Pentru mine, care am trăit și am suferit îndelung zilele întunecate ale regimului nazist din Germania, este foarte emoționant să fiu aici cu voi, în această împrejurare, și să îi amintesc pe aceia dintre concetățenii voștri care și-au sacrificat propria viață, rezistând în mod curajos în fața forțelor acelei ideologii răuvoitoare. Gândul meu se îndreaptă îndeosebi spre apropiatul Coventry, care a avut de suferit un bombardament așa de greu și o gravă pierdere de vieți umane în noiembrie 1940. După șaptezeci de ani, ne amintim cu rușine și oroare de cantitatea înspăimântătoare de moarte și distrugere pe care războiul o aduce cu sine atunci când izbucnește, și reînnoim propunerea de a acționa pentru pace și reconciliere în orice loc în care apare amenințarea conflictelor. Însă există și un alt motiv, mai fericit, pentru care ziua aceasta este extraordinară pentru Marea Britanie, pentru Midlands și pentru Birmingham. Este ziua în care Cardinalul John Henry Newman este în mod oficial ridicat la cinstea altarelor și declarat fericit.

Îi mulțumesc Arhiepiscopului Bernard Longley pentru bun-venitul cordial pe care mi l-a adresat în această dimineață, la începutul Liturghiei. Aduc omagiu tuturor celor care au lucrat intens, timp de mulți ani, pentru a promova cauza (de beatificare a) Cardinalului Newman, incluzându-i pe Părinții din Oratoriul din Birmingham și pe membrii Familiei spirituale Das Werk. Și îi salut pe toți cei care au venit aici din întreaga Mare Britanie, din Irlanda și din alte părți; vă mulțumesc pentru prezența voastră la această celebrare, în timpul căreia aducem glorie și laudă lui Dumnezeu pentru virtuțile eroice ale acestui sfânt om englez.

Anglia are o mare tradiție de sfinți martiri, a căror mărturie curajoasă a susținut și a inspirat comunitatea catolică locală de-a lungul secolelor. Și totuși este corect și potrivit să recunoaștem astăzi sfințenia unui mărturisitor, un fiu al acestei națiuni care, deși nu a fost chemat să își verse propriul sânge pentru Domnul, totuși a dat mărturie elocventă despre El în decursul unei vieți lungi, dedicată slujirii sacerdotale, în special predicării, învățăturii și scrierilor. Este vrednic să își ia locul într-o lungă serie de sfinți și învățători din aceste insule, Sfântul Beda, Sfânta Hilda, Sfântul Aelred, Fericitul Duns Scotus, pentru a-i numi doar pe câțiva. În Fericitul John Henry acea nobilă tradiție de învățătură, de profundă înțelepciune umană și de iubire intensă față de Domnul a dat roade bogate, ca semn al prezenței continue a Duhului Sfânt în adâncul inimii poporului lui Dumnezeu, făcând să apară îmbelșugate daruri de sfințenie.

Motoul Cardinalului Newman, Cor ad cor loquitur, „inima vorbește inimii”, ne permite să pătrundem în înțelegerea vieții creștine ca și chemare la sfințenie, experimentată ca dorință intensă a inimii umane de a intra în comuniune intimă cu Inima lui Dumnezeu. El ne amintește că fidelitatea față de rugăciune ne transformă treptat în imaginea divină. Așa cum a scris într-una din predicile sale rafinate: „obișnuința cu rugăciunea, care este practica de a ne adresa lui Dumnezeu și lumii invizibile în orice perioadă, în orice loc, în orice urgență, rugăciunea, spun, are ceea ce poate fi numit un efect natural în spiritualizarea și înălțarea sufletului. Un om nu mai este ceea ce era înainte; treptat… a interiorizat un nou sistem de idei și a devenit impregnat cu principii proaspete” (Parochial and plain sermons, IV, 230-231). Evanghelia de astăzi ne spune că nimeni nu poate sluji la doi stăpâni (cf. Lc 16,13), și învățătura Fericitului John Henry despre rugăciune explică modul în care credinciosul creștin este pus în manieră definitivă în slujba unicului Învățător adevărat, singurul care are dreptul la evlavia noastră necondiționată (cf. Mt 23,10). Newman ne ajută să înțelegem ce înseamnă aceasta în viața noastră zilnică: ne spune că Învățătorul nostru divin a încredințat o misiune specială fiecăruia dintre noi, „o slujire bine definită”, încredințată în mod unic fiecărui individ: „eu am misiunea mea”, a scris el, „sunt un inel într-un lanț, o legătură de conexiune între persoane. El nu m-a creat pentru nimic. Voi face binele, voi împlini lucrarea Lui; voi fi un înger de pace, un predicator al adevărului chiar în locul meu… dacă fac aceasta voi asculta de poruncile Sale și-l voi sluji în vocația mea” (Meditations and devotions, 301-302).

Slujirea specifică la care Fericitul John Henry a fost chemat a implicat aplicarea intelectului său subtil și a peniței lui prolifice la multele dintre cele mai urgente „probleme ale zilei”. Intuițiile sale cu privire la relația dintre credință și rațiune, cu privire la spațiul vital al religiei revelate în societatea civilizată și cu privire la nevoia unei abordări largi a educației, nu au fost de o importanță profundă doar pentru Anglia victoriană, ci continuă și astăzi să inspire și să lumineze pe mulți în toată lumea. Doresc să aduc un tribut special viziunii sale despre educație, care a făcut așa de mult pentru a plăsmui „ethos”-ul care este forța conducătoare din spatele școlilor și institutelor universitare catolice de astăzi. Ferm contrar oricărei abordări reductive sau utilitariste, el a căutat să ajungă la un ambient educativ în care formarea intelectuală, disciplina morală și angajarea religioasă să înainteze împreună. Proiectul de a întemeia o universitate catolică în Irlanda i-a dat ocazia să dezvolte propriile idei cu privire la acest subiect, iar colecția discursurilor publicate de el sub titlul The Idea of a University conține un ideal din care pot să învețe cei care sunt angajai în formarea academică. Și într-adevăr, ce țintă mai bună ar putea să își propună profesorii de religie dacă nu acel faimos apel al Fericitului John Henry pentru un laicat inteligent și bine instruit: „Vreau un laicat care nu este arogant, care nu este precipitat în discursuri, care nu este polemic, ci oameni care cunosc propria religie, care să intre în ea, ca să își știe bine poziția, care știu ce cred și ce nu cred, care cunosc propriul crez așa de bine încât să dea cont despre el, care cunosc așa de bine istoria încât să o poată apăra” (The Present Position of Catholics in England, IX, 390). Astăzi, când autorul acestor cuvinte este ridicat la cinstea altarelor, mă rog ca, prin mijlocirea sa și exemplul său, cei care sunt angajați în domeniul învățământului și al catehezei să fie inspirați la un efort mai mare din viziunea sa, pe care așa de clar o pune în fața noastră.

În timp ce testamentul intelectual al lui John Henry Newman a fost acela care, se înțelege, a primit cea mai mare atenție în vastele literatură despre viața și opera sa, prefer cu această ocazie, să închei cu o scurtă reflecție despre viața lui de preot și de păstor de suflete. Căldura și umanitatea care stau la baza aprecierii slujirii sale pastorale sunt exprimate în mod magnific de un alt vestit discurs al său: „Dacă îngerii ar fi fost preoții voștri, iubiți frați, nu ar fi putut să participe la suferințele voastre, nici să vă compătimească, nici să aibă compasiune față de voi, nici să simtă gingășie față de voi și să găsească motive pentru a vă justifica, așa cum putem noi; nu ar fi putut să fie modele și călăuze pentru voi, și să vă conducă de la omul vostru vechi la viața nouă, așa cum pot să o facă aceia care vin chiar din ambientul vostru” („Men, not Angels: the Priest of the Gospel”, Discourses to mixed congregations, 3). El a trăit acea viziune profund umană a slujirii sacerdotale în grija evlavioasă față de cei din Birmingham în timpul anilor petrecuți în Oratoriul întemeiat de el, vizitând bolnavii și săracii, alinându-i pe cei lipsiți, îngrijindu-se de cei care erau în închisoare. Nu uimește faptul că la moartea lui, mii de persoane au stat la rând pe străzi în timp ce trupul îi era dus la înmormântare la jumătate de milă de aici. După o sută douăzeci de ani, mari mulțimi s-au adunat din nou aici pentru a se bucura de recunoașterea solemnă de către Biserică a sfințeniei excepționale a acestui preaiubit părinte de suflete. Ce mod mai bun pentru a exprima bucuria acestui moment dacă nu aceea de a ne adresa Tatălui nostru ceresc cu mulțumire sinceră, rugându-ne cu cuvintele puse de Fericitul John Henry Newman pe buzele corurilor de îngeri în cer:

Laudă Celui care este Preasfânt în înaltul cerurilor
Și laudă să fie în adâncimi;
Preafrumos în toate cuvintele sale,
dar cu mult mai mult în toate căile Sale!
(The dream of Gerontius)

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 19.09.2010
Publicarea pe acest sit: 19.09.2010
Etichete: , , ,

Lasă un răspuns