Predica Papei la aniversarea a 500 de ani de la inaugurarea bolţii Capelei Sixtine

Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la celebrarea primelor vespere cu ocazia aniversării
a 500 de ani de la inaugurarea bolții Capelei Sixtine
miercuri, 31 octombrie 2012

Venerați Frați,
Iubiți frați și surori,

În această liturgie a Primelor Vespere de la solemnitatea tuturor sfinților, noi comemorăm actul prin care, în urmă cu 500 de ani, Papa Iuliu al II-lea a inaugurat fresca de pe bolta acestei Capele Sixtine. Îi mulțumesc Cardinalului Bertello pentru cuvintele pe care mi le-a adresat și-i salut cordial pe toți cei prezenți.

De ce să amintim acest eveniment istorico-artistic într-o celebrare liturgică? Înainte de toate pentru că Sixtina este, prin natura sa, o aulă liturgică, este Cappella Magna din Palatul Apostolic Vatican. În afară de asta, pentru că operele artistice care o decorează, îndeosebi ciclurile de fresce, au în liturgie, ca să spunem așa, ambientul lor vital, contextul în care exprimă cel mai bine toată frumusețea lor, toată bogăția și pregnanța semnificației lor. Este ca și cum, în timpul acțiunii liturgice, toată această simfonie de figuri ar lua viață, în sens desigur spiritual, dar și estetic în mod inseparabil, pentru că percepția formei artistice este un act tipic uman și, ca atare, implică simțurile și spiritul. În puține cuvinte: Capela Sixtină, contemplată în rugăciune, este și mai frumoasă, mai autentică; se revelează în toată bogăția sa.

Aici totul trăiește, totul răsună în contact cu Cuvântul lui Dumnezeu. Am ascultat textul din Scrisoarea către Evrei: „Voi v-ați apropiat de muntele Sion, de cetatea Dumnezeului celui viu, de Ierusalimul ceresc, de zecile de mii de îngeri în sărbătoare…” (12,22-23). Autorul se adresează creștinilor și explică faptul că pentru ei s-au realizat promisiunile din Vechea Alianță: o sărbătoare de comuniune care îl are drept centru pe Dumnezeu și pe Isus, Mielul jertfit și înviat (v. 23-24). Toată această dinamică de promisiune și împlinire noi o avem reprezentată aici în frescele de pe pereții lungi, operă a marilor pictori din Umbria și Toscana din a doua jumătatea a secolului al XV-lea. Și atunci când textul biblic continuă spunând că noi ne-am apropiat „de comunitatea întâilor-născuți înscriși în ceruri, de Dumnezeu, judecătorul tuturor, de suflete celor drepți duși la desăvârșire” (v. 23), privirea noastră se ridică spre Judecata din urmă a lui Michelangelo, unde fondul albastru al cerului, amintit în mantia Fecioarei Maria, dăruiește lumină de speranță întregii viziuni, foarte dramatice. „Christe, redemptor omnium, / conserva tuos famulos, / beatae semper Virginis / placatus sanctis precibus” – cântă prima strofă din Imnul latinesc de la aceste Vespere. Și este tocmai ceea ce vedem noi: Cristos răscumpărătorul în centru, încoronat de sfinții săi și având lângă El pe Maria, în atitudine de mijlocire imploratoare, ca și cum ar vrea să îmblânzească judecata teribilă.

Însă în seara asta atenția noastră se îndreaptă îndeosebi spre marea frescă de pe boltă, pe care Michelangelo, prin mandatul lui Iuliu al II-lea, a realizat-o în circa patru ani, între 1508-1512. Marele artist, deja celebru prin capodopere de sculptură, a înfruntat activitatea de a picta peste o mie de metri pătrați de tencuială și ne putem imagina că efectul produs asupra celui care pentru prima dată a văzut-o terminată a trebuit să fie cu adevărat impresionant. Din această imensă frescă s-a prăbușit asupra istoriei artei italiene și europene – va spune Wölfflin în 1899 cu o metaforă frumoasă și de acum celebră – ceva comparabil cu un „torent violent de munte aducător de fericire și în același timp de devastare”: nimic n-a mai rămas ca mai înainte. Giorgio Vasari, într-un vestit pasaj din Vieți, scrie în mod foarte eficace: „Această operă a fost și este cu adevărat făclia artei noastre, care a făcut atâta plăcere și lumină artei picturii, încât a fost suficient pentru a lumina lumea”.

Făclie, lumină, a lumina: trei cuvinte ale lui Vasari care nu au fost departe de inima celui care era prezent la Celebrarea Vesperelor din acea zi de 31 octombrie 1512. Dar nu e vorba numai de lumina care vine din folosirea înțeleaptă a bogatei culori de contraste, sau din mișcarea ce însuflețește capodopera lui Michelangelo, ci de ideea care străbate marea boltă: este lumina lui Dumnezeu cea care luminează aceste fresce și întreaga Capelă Papală. Acea lumină care cu puterea sa învinge haosul și întunericul pentru a dărui viață: în creație și în răscumpărare. Și Capela Sixtină relatează această istorie de lumină, de eliberare, de mântuire, vorbește despre raportul lui Dumnezeu cu omenirea. Cu bolta genială a lui Michelangelo, privirea este determinată să reparcurgă mesajul Profeților, la care se adaugă Sibilinele păgâne în așteptarea lui Cristos, până la începutul a toate: „La început Dumnezeu a creat cerul și pământul” (Gen 1,1). Cu o intensitate expresivă unică, marele artist îl desenează pe Dumnezeu Creatorul, acțiunea sa, puterea sa, pentru a spune cu claritate că lumea nu este produs al întunericului, al întâmplării, al absurdului, ci derivă dintr-o Inteligență, dintr-o Libertate, dintr-un act suprem de Iubire. În acea întâlnire dintre degetul lui Dumnezeu și cel al omului, noi percepem contactul dintre cer și pământ; în Adam, Dumnezeu intră într-o nouă relație cu creația sa, omul este în raport direct cu El, este chemat de El, este după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.

După douăzeci de ani, în Judecata Universală, Michelangelo va încheia marea parabolă a drumului omenirii, împingând privirea spre împlinirea acestei realități a lumii și a omului, la întâlnirea definitivă cu Cristos Judecătorul celor vii și al celor morți.

A ne ruga în seara asta în această Capelă Sixtină, învăluiți de istoria drumului lui Dumnezeu cu omul, reprezentată în mod minunat în frescele care se află deasupra noastră și care ne înconjoară, este o invitație la rugăciune, o invitație de a înălța către Dumnezeu creatorul, răscumpărătorul și judecătorul celor vii și al celor morți, cu toți sfinții din cer, cuvintele cântării din Apocalips: „Amin, aleluia! […] Lăudați-l pe Dumnezeul nostru, toți slujitorii lui, și voi cei care vă temeți de el, mici și mari! […] Aleluia! […] Să ne bucurăm și să ne veselim și să-l preamărim” (19,4b.5.7a). Amin.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 31.10.2012
Publicarea pe acest sit: 02.11.2012
Etichete: ,

Lasă un răspuns