Predica Papei la al V-lea centenar al Gărzilor Elveţiene

Predica Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea
la Liturghia celebrată în Bazilica San Pietro
pentru marcarea celui de-al V-lea centenar
al Gărzii Elvețiene Pontificale
6 mai 2006

Iubiți frați și surori,

Anul acesta comemorăm câteva evenimente semnificative petrecute în 1506, cu exact 500 de ani în urmă: descoperirea grupului statuar Laocoonte, de la care își au originea Muzeele Vaticane; punerea primei pietre a acestei bazilici Sfântul Petru, reconstruită deasupra celei constantiniene și nașterea Gărzii Elvețiene Pontificale. Astăzi în mod special dorim să evocăm acest ultim eveniment. De fapt, la 22 ianuarie, acum 500 de ani, primele 150 de gărzi au ajuns la Roma la cererea expresă a Papei Iuliu al II-lea și au intrat în serviciul Palatului Apostolic. Acest corp ales a fost chemat curând să își demonstreze fidelitatea față de Pontif: în 1527, Roma a fost invadată și jefuită iar la 6 mai, 147 de membri ai Gărzii Elvețiene au căzut uciși pentru a-l apăra pe Papa Clement al VII-lea, în timp ce restul de 42 l-au scăpat transportându-l la Castelul Sant’Angelo. Pentru ce ne amintim astăzi aceste fapte atât de îndepărtate în timp, petrecute într-o Romă și într-o Europă atât de diferite de situația actuală? Înainte de toate pentru a onora Corpul Gărzilor Elvețiene, care de atunci a fost mereu reconfirmat în misiunea sa, chiar și în 1970, când Servitorul lui Dumnezeu Papa Paul al VI-lea a desființat toate celelalte corpuri militare ale Vaticanului. Dar, în același timp, și mai ales, ne amintim de aceste evenimente istorice pentru a trage învățăminte din ele, în lumina Cuvântului lui Dumnezeu. Lecturile biblice ale Liturghiei de azi ne vin în ajutor în acest sens, iar Cristos cel Înviat, pe care-l celebrăm cu bucurie specială în timpul pascal, ne deschide mintea la înțelegerea Scripturilor (cf Lc 24,45), pentru ca să putem recunoaște planul lui Dumnezeu și să urmăm voința sa.

Prima lectură este luată din Cartea Înțelepciuni, atribuită în mod tradițional regelui Solomon. Această carte este în întregime un imn de laudă adus Înțelepciunii divine, prezentată ca cea mai prețioasă comoară pe care omul o poate dori și descoperi, bunul cel mai mare de care depind toate celelalte bunuri. Potrivit acestei cărți, merită să renunți la orice altceva, deoarece numai ea dă sens deplin vieții, un sens ce depășește însăși moartea întrucât pune în comuniune reală cu Dumnezeu. Înțelepciunea – spune textul „formează prieteni ai lui Dumnezeu” (Înțelepciunea 7,27): este foarte frumoasă această expresie care scoate în relief, pe de o parte aspectul „formativ”, și anume că Înțelepciunea formează persoana, o face să crească din interior spre deplina măsură a maturității; și, în context, afirmă pe de altă parte că această plinătate de viață constă în prietenia cu Dumnezeu, în acordul intim cu existența și voința Sa. Locul lăuntric în care lucrează divina Înțelepciune este acela pe care Biblia îl numește inimă, centrul spiritual al persoanei. De aceea, refrenul psalmului responsorial ne-a făcut să invocăm: „Dă-ne, Dumnezeule, înțelepciunea inimii”. Psalmul 89 amintește apoi că această înțelepciune este acordată celui care învață „să-și numere zilele” (versetul 12), adică să recunoască faptul că tot restul în viață este trecător, efemer, vremelnic; că omul păcătos nu poate și nu trebuie să se ascundă înaintea lui Dumnezeu, ci să se recunoască ceea ce este, făptură care are nevoie de îndurare și de har. Cine acceptă acest adevăr și este dispus să accepte Înțelepciunea, o primește în dar.

Potrivit Înțelepciunii, merită deci să se renunțe la totul. Această temă despre „a lăsa” pentru „a găsi” este centrul fragmentului evanghelic pe care l-am ascultat cu puțin înainte, luat din capitolul 19 al Sfântului Matei. După episodul „tânărului bogat”, care nu a avut curajul să se detașeze de „multele sale bogății” pentru a-l urma pe Isus (cf Matei 19,22), apostolul Petru îl întreabă pe Domnul ce răsplată vor primi ei, ucenicii, care au lăsat în schimb toate pentru a sta cu el (cf Matei 19,27). Răspunsul lui Cristos dezvăluie imensa mărinimie a inimii sale: celor Doisprezece le promite că vor fi părtași la autoritatea sa asupra noului Israel; apoi, îi asigură pe toți că „oricine va fi lăsat” bunurile pământești pentru numele său, „va primi însutit și va moșteni viața veșnică (Matei 19,29). Cine îl alege pe Isus găsește cea mai mare comoară, perla de mare preț (cf Matei 13,44-46) care dă valoare la tot restul, pentru că el este Înțelepciunea divină întrupată (cf Ioan 1,14), venită în lume pentru ca omenirea să aibă viață din belșug (cf Ioan 10,10). Și cine primește bunătatea superioară și frumusețea și adevărul lui Cristos, în care locuiește toată plinătatea lui Dumnezeu (cf Coloseni 2,9), intră cu El în Împărăția Sa, unde criteriile de valoare ale acestei lumi decad sau sunt de-a dreptul răsturnate.

Una din cele mai frumoase definiții ale Împărăției lui Dumnezeu o găsim în lectura a doua, un text ce ține de partea exortativă a Scrisorii către Romani. Apostolul Paul, după ce i-a îndemnat pe creștini să se lase călăuziți mereu de caritate și să nu dea motiv de scandal celor ce sunt slabi în credință, amintește că Împărăția lui Dumnezeu „este dreptate, pace și bucurie în Duhul Sfânt” (Rom 14,17). Și adaugă: „Cine îl slujește în felul acesta pe Cristos este plăcut înaintea lui Dumnezeu și cinstit de oameni. Deci, să căutăm ceea ce duce la pacea și edificarea reciprocă” (Romani 14,18-19). „Faptele păcii” constituie o expresie sintetică și desăvârșită a înțelepciunii biblice, în lumina revelației lui Cristos și a misterului Său de mântuire. Cine a recunoscut în El Înțelepciunea întrupată și a lăsat pentru El tot restul, devine „făcător de pace”, atât în comunitatea creștină cât și în lume, adică devine sămânță a Împărăției lui Dumnezeu care este deja prezentă și înaintează spre deplina manifestare. În perspectiva binomului Înțelepciune-Cristos, Cuvântul lui Dumnezeu ne oferă de aceea o viziune deplină asupra omului în istorie: cine, fascinat de înțelepciune, o caută și o găsește în Cristos, lasă totul pentru El primind în schimb darul inestimabil al Împărăției lui Dumnezeu și, înzestrat cu prudență, cumpătare, dreptate și tărie – virtuțile „cardinale” – trăiește în Biserică mărturia carității.

Ne-am putea întreba dacă această viziune despre om poate constitui un ideal de viață pentru oamenii din vremea noastră, îndeosebi pentru cei tineri. Faptul că acest lucru este posibil o dovedesc nenumăratele mărturii de viață creștină personală și comunitară, de care astăzi este bogat Poporul lui Dumnezeu pelerin în istorie. Între multiplele expresii ale prezenței laicilor în Biserica Catolică, există cea cu totul deosebită a Gărzii Elvețiene Pontificale, tineri care, motivați de iubire pentru Cristos și Biserică, se pun în serviciul succesorului lui Petru. Pentru unii dintre ei apartenența la acest Corp de Gardă este limitată la o perioadă de timp, pentru alții se prelungește până la a deveni o opțiune a întregii existențe. Pentru unii, și o spun cu deosebită satisfacție, serviciul în Vatican a dus la a-și maturiza răspunsul la vocația sacerdotală sau călugărească. Pentru toți însă, a fi Gardă Elvețiană înseamnă a adera fără rezerve la Cristos și la Biserică, gata să-și dea viața pentru aceasta. Serviciul efectiv poate înceta, dar lăuntric se rămâne mereu membru al Gărzii Elvețiene. Au dorit să mărturisească aceasta cei circa 80 foști membri ai Gărzii care din 7 aprilie și până în 4 mai au efectuat un marș extraordinar din Elveția până la Roma, urmând în mare parte itinerarul căii Francigene.

Fiecăruia dintre ei și tuturor Gărzilor Elvețiene doresc să le înnoiesc salutul meu cordial. Unesc în amintire autoritățile sosite special din Elveția și pe celelalte autorități civile și militare, pe capelanii care au însuflețit cu Evanghelia și Euharistia serviciul zilnic al Gărzilor, precum și pe numeroasele rude și prieteni. Dragi prieteni, pentru voi și pentru cei decedați ai Corpului vostru ofer în mod special această Euharistie, care marchează momentul cel mai înalt sub aspect spiritual al sărbătorii voastre. Hrăniți-vă din Pâinea euharistică și fiți în primul rând oameni de rugăciune, pentru ca divina Înțelepciune să facă din voi autentici prieteni ai lui Dumnezeu și slujitori ai Împărăției sale de iubire și de pace. În Jertfa lui Cristos capătă semnificație deplină și de valoare serviciul oferit de șirul vostru lung format în acești 500 de ani. Făcându-mă interpret al Pontifilor pe care în decursul veacurilor Corpul vostru i-a slujit cu fidelitate, exprim meritata și profunda mulțumire, în timp ce, privind spre viitor, vă invit să pășiți înainte „acriter et fideliter – cu curaj și fidelitate”. Fecioara Maria și Patronii voștri, Sfântul Martin, Sfântul Sebastian și Sfântul Nicolae din Flüe, să vă ajute să vă desfășurați munca zilnică cu generos devotament, însuflețiți mereu de spirit de credință și de iubire pentru Biserică.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: Radio Vatican
Copyright: Libreria Editrice Vaticana
Publicarea în original: 06.05.2006
Publicarea pe acest sit: 08.03.2006
Etichete: ,

Lasă un răspuns