Predica Papei în Ziua Mondială a Bolnavului

Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
în a XVIII-a Zi Mondială a Bolnavului
joi, 11 februarie 2010

Domnilor cardinali,
Venerați frați întru episcopat,
Iubiți frați și surori!

Evangheliile, în descrierile sintetice ale scurtei dar intensei vieți publice a lui Isus, atestă că el vestește Cuvântul și săvârșește vindecări de bolnavi, semn prin excelență a apropierii împărăției lui Dumnezeu. De exemplu, Matei scrie: „Isus străbătea toată Galileea, învățând în sinagogile lor, predicând evanghelia împărăției și vindecând orice boală și orice suferință în popor” (Mt 4,23; cf. 9,35). Biserica, fiindu-i încredințată misiunea de a prelungi în spațiu și în timp misiunea lui Cristos, nu poate să nu se îngrijească de aceste două opere esențiale: evanghelizarea și îngrijirea bolnavilor în trup și în spirit. De fapt, Dumnezeu vrea să vindece omul întreg și în evanghelie vindecarea trupului este semn al însănătoșirii mai profunde care este iertarea păcatelor (cf. Mc 2,1-12). Așadar, nu uimește faptul că Maria, mamă și model al Bisericii, este invocată și venerată ca „Salus infirmorum”, „Tămăduitoarea bolnavilor”. Ca prima și perfecta ucenică a Fiului său, ea a arătat mereu, însoțind drumul Bisericii, o grijă specială față de cei suferinzi. Dau mărturie despre asta miile de persoane care merg la sanctuarele mariane pentru a o invoca pe Mama lui Cristos și găsesc în ea forță și alinare. Relatarea evanghelică a vizitării Elisabetei (cf. Lc 1,39-56) ne arată că Fecioara, după vestirea îngerului, nu a ținut pentru ea darul primit, ci a pornit imediat ca să meargă s-o ajute pe verișoara Elisabeta în vârstă, care de șase luni îl purta în sân pe Ioan. În sprijinul oferit de Maria acestei rude care trăiește, la vârstă înaintată, situația delicată cum este sarcina, vedem prefigurată toată acțiunea Bisericii în sprijinul vieții care are nevoie de îngrijire.

Consiliul Pontifical pentru Pastorația Sănătății, instituit în urmă cu 25 de ani de venerabilul Ioan Paul al II-lea, este fără îndoială o expresie privilegiată a acestei griji. Gândul se îndreaptă cu recunoștință către cardinalul Fiorenzo Angelini, primul președinte al dicasterului și din totdeauna animator pasionat al acestui domeniu de activitate eclezială; precum și către cardinalul Javier Lozano Barragán, care până în urmă cu puține luni a dat continuitate și creștere acestei slujiri. Cu vie cordialitate adresez, apoi, actualului președinte, Mons. Zygmunt Zimowski, care a asumat această moștenire semnificativă și importantă, salutul meu, pe care-l extind la toți oficialii și personalului care în acest sfert de secol au colaborat în mod lăudabil în acest oficiu al Sfântului Scaun. În afară de asta, doresc să salut asociațiile și organismele care se îngrijesc de organizarea Zilei Bolnavului, îndeosebi UNITALSI și Opera Romana Pellegrinaggi. Bun-venitul cel mai afectuos se îndreaptă desigur spre voi, iubiți bolnavi! Mulțumesc că ați venit și mai ales pentru rugăciunea voastră, îmbogățită de oferirea trudelor și suferințelor voastre. Și salutul se îndreaptă apoi către bolnavii și către voluntarii aflați în legătură cu noi de la Lourdes, Fatima, Cz?stochowa și de la alte sanctuare mariane, către cei care urmăresc prin radio și televiziune, în special din casele de îngrijire sau din propriile locuințe. Domnul Dumnezeu, care veghează în mod constant asupra fiilor săi, să dea tuturor întărire și consolare.

Două sunt temele principale pe care le prezintă astăzi liturgia cuvântului: prima este cu caracter marian și leagă evanghelia și prima lectură, luată din capitolul final al Cărții lui Isaia, precum și psalmul responsorial, luat din cântarea de laudă adusă Iuditei. Cealaltă temă, pe care o găsim în textul dinScrisoarea lui Iacob, este cea a rugăciunii Bisericii pentru cei bolnavi și, îndeosebi, a sacramentului rezervat lor. În comemorarea aparițiilor de la Lourdes, loc ales dinainte de Maria pentru a manifesta grija sa maternă față de cei bolnavi, liturgia proclamă în mod potrivit Magnificat, cântarea Fecioarei care preamărește minunățiile lui Dumnezeu în istoria mântuirii: cei umili și cei lipsiți, precum și toți cei care se tem de Dumnezeu, experimentează milostivirea lui, care răstoarnă destinele pământești și demonstrează astfel sfințenia Creatorului și Răscumpărătorului. În Magnificat auzim glasul atâtor sfinți și sfinte ale carității, mă gândesc îndeosebi la cei care și-au consumat viața lor printre bolnavi și suferinzi, cum ar fi Camil de Lellis și Ioan al lui Dumnezeu, Damian de Veuster și Benedict Menni. Cel care rămâne îndelung aproape de persoanele suferinde cunoaște neliniștea și lacrimile, dar și miracolul bucuriei, rod al iubirii.

Maternitatea Bisericii este reflexie a iubirii grijulii a lui Dumnezeu, despre care vorbește profetul Isaia: „Așa cum își mângâie o mamă copilul, așa vă voi mângâia eu; în Ierusalim veți fi mângâiați” (Is 66,13). O maternitate care vorbește fără cuvinte, care trezește în inimi mângâierea, o bucurie intimă, o bucurie care în mod paradoxal conviețuiește cu durerea, cu suferința. Biserica, asemenea Mariei, păstrează înlăuntrul ei dramele omului și mângâierea lui Dumnezeu, le ține împreună, de-a lungul pelerinajului istoriei. De-a lungul secolelor, Biserica arată semnele iubirii lui Dumnezeu, care continuă să facă lucruri mari în persoanele umile și simple. Suferința acceptată și oferită, împărtășirea sinceră și gratuită, oare nu sunt miracole ale iubirii? Curajul de a înfrunta răul dezarmați – asemenea Iuditei – numai cu forța credinței și a speranței în Domnul, nu este o minune pe care harul lui Dumnezeu o trezește încontinuu în atâtea persoane care oferă timp și energii pentru a-l ajuta pe cel care suferă? Pentru toate acestea noi trăim o bucurie care nu uită suferința, dimpotrivă, o înțelege. În felul acesta bolnavii și toți cei suferinzi sunt în Biserică nu numai destinatari ai atenției și îngrijirii, ci mai înainte încă și mai ales protagoniști ai pelerinajului credinței și speranței, martori ai minunilor iubirii, ai bucuriei pascale care înflorește din crucea și din învierea lui Cristos.

În textul din Scrisoarea lui Iacob, tocmai proclamat, apostolul invită să așteptăm cu statornicie venirea de acum apropiată a Domnului și, în acest context, adresează un îndemn deosebit referitor la cei bolnavi. Această situare este forte interesantă, deoarece oglindește acțiunea lui Isus, care vindecându-i pe bolnavi arăta apropierea Împărăției lui Dumnezeu. Boala este văzută în perspectiva ultimelor timpuri, cu realismul speranței tipic creștin. „Este cineva dintre voi în suferință? Să se roage! Este cineva bine dispus? Să cânte psalmi” (Iac 5,13). Pare că auzim cuvinte asemănătoare ale sfântului Paul, atunci când invită să trăim orice lucru în relație cu noutatea radicală a lui Cristos, cu moartea și învierea lui (cf.1Cor 7,29-31). „Este cineva dintre voi bolnav? Să-i cheme pe preoții Bisericii și ei să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în numele Domnului. Iar rugăciunea făcută cu credință îl va mântui” (Iac 5,14-15). Aici este evidentă prelungirea lui Cristos în Biserica lui: tot el e cel care acționează, prin intermediul preoților, este însuși Duhul său cel care acționează prin semnul sacramental al uleiului; spre el se îndreaptă credința, exprimată în rugăciune; și, așa cum se întâmpla persoanelor vindecate de Isus, oricărui bolnav i se poate spune: credința ta, susținută de credința fraților și a surorilor, te-a salvat.

Din acest text, care conține fundamentul și practica sacramentului Ungerii bolnavilor, reiese în același timp o viziune despre rolul bolnavilor în Biserică. Un rol activ în „a provoca”, pentru a spune așa, rugăciunea făcută cu credință. „Cine este bolnav, să-i cheme pe preoți”. În acest An al Sfintei Preoții, îmi place să subliniez legătura dintre bolnavi și preoți, un fel de alianță, de „complicitate” evanghelică. Ambii au o misiune: bolnavul trebuie „să-i cheme” pe preoți, iar aceștia trebuie să răspundă, pentru a atrage asupra experienței bolii prezența și acțiunea Celui Înviat și a Duhului său. Și aici putem vedea toată importanța pastorației bolnavilor, a cărei valoare este într-adevăr incalculabilă, pentru binele imens pe care-l face în primul rând bolnavului și preotului însuși, dar și rudelor, celor cunoscuți, comunității și, prin căi necunoscute și misterioase, întregii Biserici și lumii. De fapt, atunci când Cuvântul lui Dumnezeu vorbește de vindecare, de mântuire, de sănătate a bolnavului, înțelege aceste concepte în sens integral, fără să separe vreodată sufletul și trupul: un bolnav vindecat de rugăciunea lui Cristos, prin intermediul Bisericii, este o bucurie pe pământ și în cer, este o primiție de viață veșnică.

Iubiți prieteni, așa cum a scris în enciclica Spe salvi, „măsura umanității se determină în mod esențial în raportul cu suferința și cu cel suferind. Acest lucru este valabil pentru individ ca și pentru societate” (nr. 30). Instituind un dicaster dedicat pastorației sanitare, Sfântul Scaun a voit să ofere propria contribuție și pentru a promova o lume mai capabilă să-i primească și să-i îngrijească pe bolnavi ca persoane. De fapt, a voit să-i ajute să trăiască experiența infirmității în mod uman, nu renegând-o, ci oferindu-i un sens. Aș vrea să închei aceste reflecții cu un gând al venerabilului Ioan Paul al II-lea, pe care el a mărturisit-o cu viața sa. În scrisoarea apostolică Salvifici doloris el a scris: „Cristos l-a învățat pe om în același timp să facă bine cu suferința și să facă bine celui care suferă. În acest dublu aspect el a dezvăluit până la capăt sensul suferinței” (nr. 30). Să ne ajute Fecioara Maria să trăim pe deplin această misiune. Amin!

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 11.02.2010
Publicarea pe acest sit: 12.02.2010
Etichete: ,

Lasă un răspuns