Predica Papei în sărbătoarea Prezentării Domnului la Templu

Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
în sărbătoarea Prezentării Domnului la Templu
și Ziua Mondială a Vieții Consacrate
Vatican, 2 februarie 2018

La patruzeci de zile după Crăciun îl celebrăm pe Domnul care, intrând în templu, merge în întâmpinarea poporului său. În Orientul creștin această sărbătoare este numită întocmai „Sărbătoarea întâlnirii”: este întâlnirea dintre Dumnezeul prunc, care aduce noutate, și omenirea în așteptare, reprezentată de bătrânii din templu.

În templu are loc și o altă întâlnire, cea între două cupluri: pe de o parte tinerii Maria și Iosif, pe de altă parte bătrânii Simeon și Ana. Bătrânii primesc de la tineri, tinerii se inspiră de la bătrâni. De fapt, Maria și Iosif găsesc în templu rădăcinile poporului, și este important, pentru că promisiunea lui Dumnezeu nu se realizează individual și într-o singură clipă, dar în același timp și de-a lungul istoriei. Și găsesc și rădăcinile credinței, deoarece credința nu este o noțiune de învățat dintr-o carte, ci arta de a trăi cu Dumnezeu, care se învață din experiența celui care ne-a precedat în drumul nostru. Astfel cei doi tineri, întâlnindu-i pe bătrâni, se regăsesc pe ei înșiși. Și cei doi bătrâni, pe la sfârșitul zilelor lor, îl primesc pe Isus, sens al vieții lor. Astfel acest episod împlinește profeția lui Ioel: „bătrânii voștri vor avea vise și tinerii voștri vor avea viziuni” (3,1). În acea întâlnire tinerii văd misiunea lor și bătrânii realizează visele lor. Toate acestea pentru că în centrul întâlnirii este Isus.

Să privim la noi, iubiți frați și surori consacrați. Totul a început de la întâlnirea cu Domnul. De la o întâlnire și de la o chemare s-a născut drumul de consacrare. Trebuie să ne amintim de acest moment. Și dacă ne vom aminti bine vom vedea că în acea întâlnire nu eram singuri cu Isus: era și poporul lui Dumnezeu, Biserica, tineri și bătrâni, ca în Evanghelie. Aici este un amănunt interesant: în timp ce tinerii Maria și Iosif respectă cu fidelitate prescrierile din Lege – Evanghelia spune asta de patru ori – și nu vorbesc niciodată, bătrânii Simeon și Ana vin acolo și profețesc. Ar părea că trebuie să fie contrariul: în general tinerii sunt cei care vorbesc cu elan despre viitor, în timp ce bătrânii păstrează trecutul. În Evanghelie se întâmplă invers, pentru că atunci când este întâlnit Domnul, vin punctual surprizele lui Dumnezeu. Pentru a lăsa ca să se întâmple în viața consacrată este bine să amintim că nu se poate reînnoi întâlnirea cu Domnul fără celălalt: niciodată să nu-l lăsăm în urmă, niciodată să nu facem rebuturi generaționale, ci să ne însoțim în fiecare zi, avându-l pe Domnul în centru. Pentru că dacă tinerii sunt chemați să deschidă uși noi, bătrânii au cheile. Și tinerețea unui institut se află în a merge la rădăcini, ascultându-i pe bătrâni. Nu există viitor fără această întâlnire dintre bătrâni și tineri; nu există creștere fără rădăcini și nu există înflorire fără vlăstari noi. Niciodată profeție fără amintire, niciodată amintire fără profeție; și întotdeauna întâlnirea.

Viața frenetică de astăzi induce să se închidă atâtea uși la întâlnire, adesea de frica de celălalt – mereu deschise rămân ușile centrelor comerciale și conexiunile de rețea -; însă în viața consacrată să nu fie așa: fratele sau sora pe care Dumnezeu mi-i dă sunt parte din istoria mea, sunt daruri de păstrat. Să nu se întâmple să privim mai mult ecranul celularului decât ochii fratelui, sau să ne fixăm mai mult pe programele noastre decât în Domnul. Pentru că atunci când se pun în centru proiectele, tehnicile și structurile, viața consacrată încetează să atragă și nu mai comunică; nu înflorește pentru că uită „ceea ce are în subteran”, adică rădăcinile.

Viața consacrată se naște și se renaște din întâlnirea cu Isus așa cum este: sărac, curat și ascultător. Există o dublă șină pe care călătorește: pe de o parte inițiativa de iubire a lui Dumnezeu, de la care pornește totul și la care trebuie să ne întoarcem mereu; pe de altă parte răspunsul nostru, care este de iubire adevărată atunci când este fără dacă și fără dar, când îl imită pe Isus sărac, curat și ascultător. Astfel, în timp ce viața lumii încearcă să acapareze, viața consacrată lasă bogățiile care trec pentru a-l îmbrățișa pe Cel care rămâne. Viața lumii urmărește plăcerile și voințele eu-lui, viața consacrată eliberează afectul de orice posesie pentru a-l iubi pe deplin pe Dumnezeu și pe ceilalți. Viața lumii să încăpățânează să facă ceea ce vrea, viața consacrată alege ascultarea umilă ca libertate mai mare. Și în timp ce viața lumii lasă repede goale mâinile și inima, viața conform lui Isus umple de pace până la sfârșit, ca în Evanghelie, unde bătrânii ajung fericiți la apusul vieții, avându-l pe Domnul în mâini și bucuria în inimă.

Cât de bine ne face, asemenea lui Simeon, să-l ținem pe Domnul „în brațe” (Lc 2,28)! Nu numai în cap și în inimă, ci în mâini, în fiecare lucru pe care-l facem: în rugăciune, la muncă, la masă, la telefon, la școală, cu săracii, pretutindeni. A-l avea pe Domnul în mâini este antidotul la misticismul izolat și la activismul neînfrânat, pentru că întâlnirea reală cu Isus îi îndreaptă atât pe sentimentaliștii evlavioși cât și pe activiștii frenetici. A trăi întâlnirea cu Isus este și remediul la paralizia normalității, înseamnă a ne deschide la uluirea zilnică a harului. A ne lăsa întâlniți de Isus, a face să fie întâlnit Isus: este secretul pentru a menține vie flacăra vieții spirituale. Este modul pentru a nu ne lăsa absorbiți într-o viață leșinată, unde plângerile, amărăciunea și dezamăgirile inevitabile înving. A ne întâlni în Isus ca frați și surori, tineri și bătrâni, pentru a depăși retorica sterilă a „timpurilor frumoase trecute” – acea nostalgie care ucide sufletul -, pentru a reduce la tăcere acel „aici nu mai merge bine nimic”. Dacă este întâlnit în fiecare zi Isus și frații, inima nu se polarizează spre trecut sau spre viitor, ci trăiește prezentul lui Dumnezeu în pace cu toți.

La sfârșitul Evangheliilor este o altă întâlnire cu Isus care poate să inspire viața consacrată: aceea a femeilor la mormânt. Au mers să întâlnească un mort, drumul lor părea inutil. Și voi mergeți în lume împotriva curentului: viața lumii respinge cu ușurință sărăcia, castitatea și ascultarea. Însă, ca femeile acelea, mergeți înainte, în pofida preocupărilor pentru pietrele grele care trebuie date la o parte (cf. Mc 16,3). Și ca femeile acelea, întâlniți-l primii pe Domnul înviat și viu, cuprindeți-l (cf. Mt 28,9) și vestiți-l imediat fraților, cu ochii care strălucesc de bucurie mare (cf. v. 8). Astfel sunteți zorii pereni ai Bisericii: voi, consacrați și consacrate, sunteți zorii pereni ai Bisericii! Vă urez să reînsuflețiți chiar astăzi întâlnirea cu Isus, mergând împreună spre El: și asta va da lumină ochilor voștri și vigoare pașilor voștri.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 02.02.2018
Publicarea pe acest sit: 02.02.2018
Etichete: ,

Lasă un răspuns