Predica Papei în sărbătoarea Fecioarei de la Guadalupe

Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
în sărbătoarea Fecioarei de la Guadalupe
Vatican, 12 decembrie 2016

„Fericită aceea care a crezut” (Lc 1,45): cu aceste cuvinte a uns Elisabeta prezența Mariei în casa sa. Cuvinte care se nasc din sânul ei, din măruntaiele sale; cuvinte care reușesc să fie un ecou la tot ceea ce a experimentat cu vizita verișoarei sale: „Iată, când a ajuns glasul salutului tău la urechile mele, a tresăltat de bucurie copilul în sânul meu! Fericită aceea care a crezut” (Lc 1,44-45).

Dumnezeu ne vizitează în măruntaiele unei femei, mișcând măruntaiele unei alte femei cu o cântare de binecuvântare și de laudă, cu o cântare de bucurie. Scena evanghelică poartă în sine tot dinamismul vizitei lui Dumnezeu: când Dumnezeu ne vine în întâmpinare mișcă măruntaiele noastre, pune în mișcare ceea ce suntem până la transformarea întregii noastre vieți în laudă și binecuvântare. Când Dumnezeu ne vizitează ne lasă neliniștiți, cu sfânta neliniște a celor care se simt invitați să anunțe că El trăiește și este în mijlocul poporului său. Așa vedem asta în Maria, prima discipolă și misionară, noua arcă a alianței care, departe de a rămâne într-un loc rezervat în templele noastre, iese ca să viziteze și însoțește cu prezența sa gestația lui Ioan. Așa a făcut și în 1531: a alergat la Tepeyac pentru a sluji și a însoți poporul care era în gestație cu durere, devenind Mama sa și a tuturor popoarelor noastre.

Cu Elisabeta și noi astăzi vrem s-o ungem și s-o salutăm spunând: „Fericită aceea care a crezut” și continuă să creadă „că se vor împlini cele spuse ei de Domnul” (v. 45). Maria este astfel ca o icoană a discipolului, a femeii credincioase și rugătoare care știe să însoțească și să încurajeze credința noastră și speranța noastră în diferitele etape pe care trebuie să le străbatem. În Maria avem reflexia fidelă „nu [a] unei credințe îndulcite poetic, ci [a] unei credințe puternice mai ales într-o epocă în care se frâng încântările dulci ale lucrurilor și contradicțiile intră în conflict peste tot”1.

Desigur va trebui să învățăm de la această credință puternică serviabilă care o caracterizează pe Mama noastră; să învățăm de la această credință care știe să intre în istorie pentru a fi sare și lumină în viețile noastre și în societate.

Societatea pe care o construim pentru copiii noștri este tot mai marcată de semne de diviziune și de fragmentare, lăsând „în ofsaid” pe atâția, în special cărora le este greu să obțină minimul indispensabil pentru a duce înainte propria viață cu demnitate. Este o societate căreia îi place să se laude cu progresele sale științifice și tehnologice, dar care a devenit oarbă și insensibilă în fața miilor de fețe care rămân în urmă pe drum, excluși de orgoliul orbitor al câtorva puțini. O societate care ajunge să creeze o cultură de dezamăgirii, a descurajării și a frustrării în foarte mulți frați ai noștri; și a angoasei în atâția alții care experimentează dificultăți pentru a nu rămâne în afara drumului.

Ar părea că fără să ne dăm seama ne-am obișnuit să trăim în „societatea neîncrederii” cu tot ceea ce comportă asta pentru prezentul nostru și în special pentru viitorul nostru; neîncredere care puțin câte puțin generează stări de indolență și dispersare.

Cât de greu este să ne lăudăm cu societatea bunăstării când vedem că iubitul nostru continent american s-a obișnuit să vadă mii și mii de copii și de tineri ai străzii care cerșesc și dorm în gări, în stațiile subterane de metrou sau unde reușesc să găsească un loc. Copii și tineri exploatați în munci clandestine sau constrânși să găsească o monedă la intersecțiile străzilor, curățând parbrizul mașinilor noastre și simt că în „trenul vieții” nu este loc pentru ei. Și câte familii continuă să fie marcate de durerea de a-i vedea pe copiii lor victime ale comercianților morții. Cât de dur este a vedea cum am normalizat excluderea bătrânilor noștri obligându-i să trăiască în singurătate, pur și simplu pentru că nu sunt productivi; sau a vedea – așa cum bine au spus episcopii la Aparecida – „situația precară care lovește demnitatea femeilor noastre. Unele, de când erau copile și adolescente, sunt supuse la multiple forme de violență în casă și în afara casei”2. Sunt situații care ne pot paraliza, care pot să ne facă să ne îndoim de credința noastră și în special de speranța noastră, de maniera noastră de a privi și a înfrunta viitorul.

În fața tuturor acestor situații, așa trebuie să spunem toți cu Elisabeta: „Fericită aceea care a crezut” și să învățăm de la acea credință puternică și serviabilă care a caracterizat-o și o caracterizează pe Mama noastră.

A o celebra pe Maria înseamnă, în primul rând, a o comemora pe mama, a comemora că nu suntem nici nu vom fi vreodată un popor orfan. Avem o Mamă! Și unde este mama acolo este mereu prezență și gust de casă. Unde este mama, acolo frații vor putea să se certe dar întotdeauna va triumfa sentimentul unității. Unde este mama acolo nu va lipsi lupta în favoarea fraternității. Mereu m-a impresionat să văd, în diferite popoare din America Latină, acele mame luptătoare care, adesea singure, reușesc să-i ducă înainte pe copii. Așa este Maria. Așa este Maria cu noi: suntem copiii săi: Femeie luptătoare în fața societății neîncrederii și a orbirii, în fața societății indolenței și a dispersării; Femeie care luptă pentru a întări bucuria Evangheliei. Luptă pentru a da „trup” Evangheliei.

A o privi pe Guadalupana înseamnă a aminti că vizita Domnului trece mereu prin cei care reușesc „să facă trup” Cuvântul său, care încearcă să întrupeze viața lui Dumnezeu în propriile măruntaie, devenind semne vii ale milostivirii sale.

A celebra comemorarea Mariei înseamnă a afirma împotriva oricărui pronostic că „în inima și în viața popoarelor noastre bate un puternic sentiment de speranță, în pofida condițiilor de viață care par să întunece orice speranță”3.

Maria, pentru că a crezut, a iubit; pentru că este slujitoare a Domnului este slujitoare a fraților săi. A celebra comemorarea Mariei înseamnă a celebra că noi asemenea ei suntem invitați să ieșim și să mergem la întâlnirea cu alții cu însăși privirea ei, cu însăși viscerele sale de milostivire, cu înseși gesturile sale. A o contempla înseamnă a simți invitația puternică de a imita credința sa. Prezența sa ne duce la reconciliere, dându-ne forță pentru a genera legături în binecuvântatul nostru pământ latinoamerican, spunând „da” vieții și „nu” oricărui tip de indiferență, de excludere, de rebutare a popoarelor sau a persoanelor.

Și să nu ne fie frică să ieșim să-i privim pe alții cu însăși privirea sa. O privire care ne face frați. Facem asta pentru că, asemenea lui Juan Diego, știm că aici este mama noastră, știm că suntem sub umbra sa și sub ocrotirea sa, că este izvorul bucuriei noastre, că suntem în brațele sale4.

Dă-ne pacea și grâul, Stăpâna și Copila noastră,

o patrie care să unească locuința, biserica și școala,

o pâine care să fie pentru toți și o credință care să ardă

prin mâinile tale întinse, prin ochii tăi de stea. Amin.

Note

1 ROMANO GUARDINI, Domnul, Meditații despre viața lui Isus.
2 A V-a Conferință Generală a Episcopatului Latinoamerican și din Caraibe, Documentul de la Aparecida (29 iunie 2007), 48.
3 A V-a Conferință Generală a Episcopatului Latinoamerican și din Caraibe, Documentul de la Aparecida (29 iunie 2007), 536.
4 Cf. Nicam Mopohua, 119: „Nu sunt aici eu, care sunt mama ta? Nu ești sub umbra și privirea mea? Nu sunt eu izvorul bucuriei tale? Nu ești adăpostit de mantia mea, de crucea brațelor mele? Ai nevoie de vreun alt lucru?”.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; ITRC.ro
Publicarea în original: 12.12.2016
Publicarea pe acest sit: 13.12.2016
Etichete: ,

Comments are closed