Predica Papei în Duminica Rusaliilor

Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
la solemnitatea Rusaliilor,
duminică, 4 iunie 2016

Se încheie astăzi timpul Paștelui, cincizeci de zile care, de la învierea lui Isus la Rusalii, sunt marcate în mod special de prezența Duhului Sfânt. De fapt, El este Darul pascal prin excelență. Este Duhul creator, care realizează mereu lucruri noi. Două noutăți ne sunt arătate în lecturile de astăzi: în prima, Duhul face din discipoli un popor nou; în Evanghelie, creează în discipoli o inimă nouă.

Un popor nou. În ziua de Rusalii, Duhul a coborât din cer, în formă de „limbi ca de foc împărțindu-se și așezându-se asupra fiecăruia dintre ei […]. Toți au fost umpluți de Duhul Sfânt și au început să vorbească în alte limbi” (Fap 2,3-4). Așa descrie Cuvântul lui Dumnezeu acțiunea Duhului, care mai întâi se așază asupra fiecăruia și apoi îi pune pe toți în comunicare. Fiecăruia îi dă un dar și pe toți îi adună în unitate. Cu alte cuvinte, același Duh creează diversitatea și unitatea și în acest mod plăsmuiește un nou popor, variat și unit: Biserica universală. Mai întâi, cu fantezie și imprevizibilitate, creează diversitatea; de fapt, în orice epocă face să înflorească noi și variate carisme. Apoi același Duh realizează unitatea: leagă, adună, recompune armonia: „Cu prezența sa și acțiunea sa reunește în unitate spirite care între ele sunt distincte și separate” (Ciril din Alexandria, Comentariu asupra evangheliei lui Ioan, XI, 11). Așa încât să existe unitatea adevărată, cea conform lui Dumnezeu, care nu este uniformitate, ci unitate în diferență.

Pentru a face asta este bine să ne ajutăm a evita două ispite frecvente. Prima este aceea de a căuta diversitatea fără unitate. Se întâmplă atunci când vrem să distingem, când se formează grupări și partide, când ne încăpățânăm pe poziții de excludere, când ne închidem în propriile particularisme, eventual considerându-ne cei mai buni sau cei care au întotdeauna dreptate. Sunt așa-numiții „păzitori ai adevărului”. Atunci se alege partea, nu întregul, apartenența la acesta sau la acela înainte de a aparține Bisericii; se devine „suporteri” de parte în loc de a fi frați și surori în același Duh”; creștini „de dreapta sau de stânga” înainte de a fi ai lui Isus; păzitori inflexibili ai trecutului sau avangardiști ai viitorului înainte de a fi fii umili și recunoscători ai Bisericii. Așa este diversitatea fără unitate. În schimb, ispita opusă este aceea de a căuta unitatea fără diversitate. Însă, în acest mod unitatea devine uniformitate, obligație de a face totul împreună și totul egal, de a gândi toți în același mod mereu. Astfel unitatea ajunge să fie omologare și nu mai există libertate. Dar, spune sfântul Paul, „unde este Duhul Domnului acolo este libertate” (2Cor 3,17).

Rugăciunea noastră către Duhul Sfânt este așadar să cerem harul de a primi unitatea sa, o privire care îmbrățișează și iubește, dincolo de preferințele personale, Biserica sa, Biserica noastră; de a lua asupra noastră unitatea între toți, de a elimina bârfele care seamănă neghină și invidiile care otrăvesc, pentru că a fi bărbați și femei ai Bisericii înseamnă a fi bărbați și femei ai comuniunii; este să cerem și o inimă care să simtă Biserica mamă a noastră și casă a noastră: casa primitoare și deschisă, unde se împărtășește bucuria pluriformă a Duhului Sfânt.

Și ajungem deci la a doua noutate: o inimă nouă. Isus Înviat, arătându-se pentru prima dată discipolilor, spune: „Primiți pe Duhul Sfânt! Cărora le veți ierta păcatele, vor fi iertate, cărora le veți ține, vor fi ținute” (In 20,22-23). Isus nu-i condamnă pe discipolii săi, care îl părăsiseră și îl renegaseră în timpul Pătimirii, ci li-l dăruiește pe Duhul iertării. Duhul este primul dar al Celui Înviat și este dat înainte de toate pentru a ierta păcatele. Iată începutul Bisericii, iată colantul care ne ține împreună, mortarul care unește cărămizile casei: iertarea. Pentru că iertarea este darul încă unei puteri, este iubirea cea mai mare, aceea care ține uniți în pofida a orice, care împiedică prăbușirea, care dă curaj și întărește. Iertarea eliberează inima și permite să se reînceapă: iertarea dă speranță, fără iertare nu se edifică Biserica.

Duhul iertării, care rezolvă totul în înțelegere, ne determină să refuzăm alte căi: cele rapide ale celui care judecă, cele fără ieșire ale celui care închide orice poartă, cele în sens unic ale celui care îi critică pe alții. În schimb Duhul ne îndeamnă să parcurgem calea în sens dublu a iertării primite și a iertării dăruite, a milostivirii divine care devine iubire față de aproapele, a carității ca „unic criteriu conform căruia totul trebuie să fie făcut sau nefăcut, schimbat sau neschimbat” (Isac de la Stella, Discurs 31). Să cerem harul de a face tot mai frumoasă fața Mamei noastre Biserici reînnoindu-ne cu iertarea și corectându-ne pe noi înșine: numai atunci vom putea să-i corectăm pe alții în caritate.

Să cerem asta Duhului Sfânt, foc de iubire care arde în Biserică și în noi, chiar dacă adesea îl acoperim cu cenușa păcatelor noastre: „Duh al lui Dumnezeu, Domn care ești în inima mea și în inima Bisericii, tu care duci înainte Biserica, plăsmuind-o în diversitate, vino! Pentru a trăi, avem nevoie de Tine ca de apă: coboară iarăși asupra noastră și învață-ne unitatea, reînnoiește inimile noastre și învață-ne să iubim așa cum ne iubești Tu, să iertăm așa cum ne ierți Tu. Amin”.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 04.06.2017
Publicarea pe acest sit: 05.06.2017
Etichete: ,

Comments are closed