Predica Papei în Duminica Rusaliilor

Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
în solemnitatea Coborârii Spiritului Sfânt
Vatican, 12 iunie 2011

Iubiți frați și surori,

Celebrăm astăzi marea solemnitate a Rusaliilor. Dacă, într-un anumit sens, toate solemnitățile liturgice ale Bisericii sunt mari, aceasta de Rusalii este mare într-o manieră singulară, deoarece marchează, după ce s-a ajuns la a cincizecea zi, împlinirea evenimentului Paștelui, a morții și Învierii Domnului Isus, prin darul Duhului Celui înviat. Pentru Rusalii Biserica ne-a pregătit în zilele trecute cu rugăciunea sa, cu invocarea repetată și intensă la Dumnezeu pentru a obține o reînnoită revărsare a Duhului Sfânt asupra noastră. Biserica a retrăit astfel ceea ce s-a întâmplat la începuturile sale, atunci când apostolii, adunați în Cenacolul din Ierusalim, „stăruiau în rugăciune împreună cu femeile și cu Maria, mama lui Isus, și cu frații lui” (Fap 1,14). Erau adunați în așteptare umilă și încrezătoare ca să se împlinească promisiunea Tatălui comunicată lor de Isus: „Voi veți fi botezați cu Duhul Sfânt, nu după multe zile… când va veni Duhul Sfânt asupra voastră, voi veți primi o putere” (Fap 1,5.8).

În liturgia de Rusalii, relatării din Faptele apostolilor despre nașterea Bisericii (cf. Fap 2,1-11) îi corespunde Psalmul 103 pe care l-am ascultat: o laudă a întregii creații, care preamărește pe Duhul Creator care a făcut toate cu înțelepciune: „Cât de numeroase sunt lucrările tale, Doamne: toate le-ai făcut cu înțelepciune; pământul este plin de creaturile tale… Slava Domnului să rămână în veci! Să se bucure Domnul de lucrările sale!” (Ps 103,24.31). Ceea ce vrea să ne spună Biserica este aceasta: Duhul creator al tuturor lucrurilor și Duhul Sfânt pe care Cristos l-a trimis de la Tatăl asupra comunității discipolilor sunt unul și același: creația și răscumpărarea își aparțin reciproc și constituie, în profunzime, un unic mister de iubire și de mântuire. Duhul Sfânt este înainte de toate Duh Creator și deci Rusaliile este sărbătoare a creației. Pentru noi creștinii, lumea este rod al unui act de iubire al lui Dumnezeu, care a făcut toate lucrurile și de care El se bucură pentru că este „lucru bun”, „lucru foarte bun”, așa cum ne amintește relatarea creației (cf. Gen 1,1-31). De aceea Dumnezeu nu este totalmente altul, de nenumit și obscur. Dumnezeu se revelează, are un chip, Dumnezeu este rațiune, Dumnezeu este voință, Dumnezeu este iubire, Dumnezeu este frumusețe. Credința în Duhul Creator și credința în Duhul pe care Cristos cel Înviat l-a dăruit apostolilor și îl dăruiește fiecăruia dintre noi sunt deci în mod inseparabil unite.

Lectura a doua și evanghelia de astăzi ne arată această conexiune. Duhul Sfânt este Cel care ne face să-l recunoaștem în Cristos pe Domnul și ne face să rostim mărturisirea de credință a Bisericii: „Isus este Domnul” (cf. 1Cor 12,3b). Domn este titlul atribuit lui Dumnezeu în Vechiul Testament, titlu care în lectura Bibliei lua locul numelui său care nu putea fi rostit. Crezul Bisericii nu este altceva decât dezvoltarea a ceea ce se spune cu această simplă afirmație: „Isus este Domnul”. Despre această mărturisire de credință sfântul Paul ne spune că e vorba tocmai de cuvântul și de lucrarea Duhului Sfânt. Dacă vrem să fim în Duh, trebuie să aderăm la acest Crez. Însușindu-ni-l, acceptându-l drept cuvânt al nostru, avem acces la lucrarea Duhului Sfânt. Expresia „Isus este Domnul” se poate citi în două sensuri. Înseamnă: Isus este Dumnezeu și, în același timp, Dumnezeu este Isus. Duhul Sfânt luminează această reciprocitate: Isus are demnitate divină și Dumnezeu are chipul uman al lui Isus. Dumnezeu se arată în Isus și cu asta ne dăruiește adevărul despre noi înșine. A ne lăsa luminați în profunzime de acest cuvânt este evenimentul Rusaliilor. Recitând Crezul, noi intrăm în misterul primelor Rusalii: de la încurcătura de la Babel, de la acele voci care strigă una împotriva alteia, are loc o transformare radicală: multiplicitatea devine unitate multiformă, din puterea unificatoare a adevărului crește înțelegerea. În Crezul care ne unește din toate colțurile pământului, care, prin Duhul Sfânt, face în așa fel încât să se înțeleagă chiar și în diversitatea limbilor, prin credință, speranță și iubire, se formează noua comunitate a Bisericii lui Dumnezeu.

Textul evanghelic ne oferă apoi o minunată imagine pentru a clarifica legătura dintre Isus, Duhul Sfânt și Tatăl: Duhul Sfânt este reprezentat ca suflul lui Isus Cristos înviat (cf. In 20,22). Evanghelistul Ioan preia aici o imagine din relatarea creației, acolo unde se spune că Dumnezeu a suflat în nările omului o suflare de viață (cf. Gen 2,7). Suflul lui Dumnezeu este viață. Acum Domnul suflă în sufletul nostru noua suflare de viață, pe Duhul Sfânt, esența sa cea mai intimă, și în felul acesta ne primește în familia lui Dumnezeu. Prin Botez și Mir ne este oferit acest dar în mod specific, iar cu sacramentele Euharistiei și Pocăinței el se repetă încontinuu: Domnul suflă în sufletul nostru un suflu de viață. Toate sacramentele, fiecare în manieră proprie, comunică omului viața divină, grație Duhului Sfânt care lucrează în ele.

În liturgia de astăzi observăm încă o conexiune ulterioară. Duhul Sfânt este Creator, este în același timp Duh al lui Isus Cristos, însă în așa fel încât Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt sunt un singur și unic Dumnezeu. Și în lumina primei lecturi putem adăuga: Duhul Sfânt însuflețește Biserica. Ea nu derivă din voința umană, din reflecție, din abilitatea omului și din capacitatea sa de organizare, pentru că dacă ar fi așa, ea deja de mult timp s-ar fi stins, așa cum trece orice lucru uman. În schimb ea este Trupul lui Cristos, însuflețit de Duhul Sfânt. Imaginile vântului și focului, folosite de sfântul Luca pentru a reprezenta venirea Duhului Sfânt (cf. Fap 2,2-3), amintesc de Sinai, unde Dumnezeu s-a revelat poporului lui Israel și i-a acordat alianța sa: „Tot muntele Sinai era învăluit în fum – se citește în Cartea Exodului – căci Domnul coborâse în mijlocul focului” (19,18). De fapt, Israelul a sărbătorit a cincizecea zi după Paște, după comemorarea fugii din Egipt, ca sărbătoare a Sinaiului, sărbătoarea Legământului. Atunci când Luca vorbește despre limbi de foc pentru a-l reprezenta pe Duhul Sfânt este amintit acel legământ vechi, stabilit pe baza legii primite de Israel pe muntele Sinai. Astfel evenimentul Rusaliilor este reprezentat ca un nou Sinai, ca darul unui nou legământ în care alianța cu Israel este extinsă la toate popoarele de pe pământ, în care dispar toate îngrăditurile din vechea Lege și apare inima sa cea mai sfântă și imutabilă, adică iubirea, pe care tocmai Duhul Sfânt o comunică și o răspândește, iubirea care cuprinde orice lucru. În același timp Legea se dilată, se deschide, chiar dacă devine mai simplă: este noul legământ, pe care Duhul „îl scrie” în inimile celor care cred în Cristos. Extinderea legământului la toate popoarele de pe pământ este reprezentată de sfântul Luca printr-o listă de populații considerabilă pentru epoca aceea (cf. Fap 2,9-11). Cu aceasta ni se spune un lucru foarte important: că Biserica este catolică încă din primul moment, că universalitatea ei nu este rodul includerii ulterioare a diferitelor comunități. De fapt, încă din prima clipă Duhul Sfânt a creat-o ca Biserică a tuturor popoarelor; ea cuprinde întreaga lume, depășește toate frontierele de rasă, clasă, națiune; distruge toate barierele și îi unește pe oameni în mărturisirea lui Dumnezeu unul și întreit. Încă de la început Biserica este una, catolică și apostolică: aceasta este adevărata ei natură și ca atare trebuie să fie recunoscută. Ea este sfântă, nu grație capacităților membrilor săi, ci pentru că însuși Dumnezeu, cu Duhul său, o creează, o purifică și o sfințește mereu.

În sfârșit, evanghelia de astăzi ne încredințează această expresie foarte frumoasă: „Discipolii s-au bucurat văzându-l pe Domnul” (In 20,20). Aceste cuvinte sunt profund umane. Prietenul pierdut este din nou prezent și cel care înainte era tulburat se bucură. Dar ea spune mult mai mult. Pentru că prietenul pierdut nu vine dintr-un loc oarecare, ci din noaptea morții; și el a străbătut-o! el nu este unul oarecare, ci este prietenul și în același timp Cel care este adevărul care îi face pe oameni să trăiască; și ceea ce dăruiește nu este o bucurie oarecare, ci însăși bucuria, dar al Duhului Sfânt. Da, este frumos să trăiesc pentru că sunt iubit și adevărul e cel care mă iubește. S-au bucurat discipolii văzându-l pe Domnul. Astăzi, la Rusalii, această expresie ne este destinată și nouă, pentru că în credință putem să-l vedem; în credință El vine între noi și ne arată și nouă mâinile și coasta, iar noi ne bucurăm. De aceea vrem să ne rugăm: Doamne, arată-te! Oferă-ne darul prezenței tale și vom avea darul cel mai frumos: bucuria ta. Amin!

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 12.06.2011
Publicarea pe acest sit: 13.06.2011
Etichete: ,

Lasă un răspuns