Predica Papei în Duminica Rusaliilor

Predica Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea
la Liturghia din Solemnitatea Rusaliilor

duminică, 15 mai 2005, Bazilica San Pietro

Prima lectură și evanghelia din duminica Rusaliilor ne prezintă două mari imagini ale misiunii Duhului Sfânt. Lectura din Faptele Apostolilor relatează cum, în ziua Rusaliilor, Duhul Sfânt, sub chipul unui vânt puternic și al focului, a pătruns în comunitatea discipolilor lui Isus care se rugau, dând astfel naștere Bisericii. Pentru Israel, Rusaliile deveniseră dintr-o sărbătoare a secerișului, o sărbătoare care amintea încheierea legământului de pe muntele Sinai. Dumnezeu îi arătase poporului prezența Sa prin vânt și foc și i-a dăruit mai apoi legea sa, cele zece porunci. Numai în acest fel opera de eliberare, începută o dată cu fuga din Egipt, s-a împlinit în mod deplin: libertatea umană este mereu o libertate împărțită, un ansamblu de libertăți. Numai pe o armonie ordonată a libertăților, care îi deschide fiecăruia propriul mediu, se poate baza o libertate comună. De aceea darul legii de pe muntele Sinai nu a fost o restricție sau o abolire a libertății, ci temelia adevăratei libertăți. Și deoarece o orânduire omenească corectă se poată susține numai dacă provine de la Dumnezeu și dacă îi unește pe oameni în perspectiva lui Dumnezeu, unui hirotonit însetat de libertățile omenești nu pot să-i lipsească poruncile pe care Dumnezeu însuși le dă. Astfel Israel a devenit popor în mod deplin tocmai prin legământul cu Dumnezeu pe muntele Sinai. Întâlnirea cu Dumnezeu pe Sinai ar putea fi considerată drept fundament și garanție a existenței sale ca popor. Vântul și focul, care au pătruns în comunitatea discipolilor lui Cristos reuniți în cenacol, au constituit o evoluție ulterioară a evenimentului de pe Sinai și i-au dat o nouă amplitudine. În acea zi se aflau la Ierusalim, după cum relatează Faptele Apostolilor, „locuitori iudei, bărbați cucernici, din toate neamurile care sunt sub cer” (Fapte 2, 5). Și iată că se manifestă darul caracteristic Duhului Sfânt: toți aceștia înțeleg cuvintele apostolilor: „Fiecare îi auzea vorbind propria limbă” (Fapte 2, 6). Duhul Sfânt le dă să înțeleagă. Depășește ruptura începută la Babel – confuzia inimilor, care ne pune pe unii împotriva celorlalți – și deschide granițele. Poporul lui Dumnezeu care aflase pe Sinai prima sa structurare, este acum lărgit într-atât încât nu mai cunoaște margini. Noul popor al lui Dumnezeu, Biserica, este un popor care provine din toate popoarele. Biserica încă de la începuturi este catolică, aceasta este esența sa cea mai profundă. Sfântul Paul explică și subliniază acest lucru în a doua lectură, când spune: „Pentru că într-un Duh ne-am botezat noi toți, ca să fim un singur trup, fie iudei, fie elini, fie robi, fie liberi, și toți la un Duh ne-am adăpat” (1 Cor 12, 13). Biserica trebuie să devină tot mereu ceea ce este deja: trebuie să deschidă granițele dintre popoare și să rupă barierele dintre clase și rase. În ea nu pot fi nici persoane uitate, nici disprețuite. În Biserică nu există decât frați și surori ai lui Isus Cristos liberi. Vântul și focul Duhului Sfânt trebuie să deschidă fără încetare acele granițe pe care noi oamenii continuăm să le ridicăm între noi; trebuie tot mereu să trecem de la Babel, de la închiderea în noi înșine, la Rusalii. De aceea, trebuie să continuăm să ne rugăm pentru ca Duhul Sfânt să ne deschidă, să ne dea harul înțelegerii, așa încât să devenim poporul lui Dumnezeu care provine din toate popoarele – ba mai mult, ne spune Sfântul Paul: în Cristos, care ca pâine unică ne hrănește pe noi toți în Euharistie și ne atrage la sine în trupul său frânt pe cruce, noi trebuie să devenim un singur trup și un singur suflet.

A doua imagine a trimiterii Duhului, pe care o găsim în evanghelie, este mult mai discretă. Dar tocmai în acest fel face simțită întreaga măreție a evenimentului Rusaliilor. Domnul Înviat prin intră porțile închise în locul unde se aflau discipolii și îi salută de două ori spunându-le: pacea să fie cu voi! Noi închidem mereu porțile noastre; mereu vrem să fim în siguranță și să nu fim deranjați de alții și de Dumnezeu. De aceea putem să îl rugăm în continuare pe Domnul numai pentru aceasta: ca El să vină la noi,y depășind închiderile noastre și să ne aducă salutul său. „Pacea să fie cu voi”: acest salut al Domnului este o punte, pe care el o aruncă între cer și pământ. El coboară pe această punte până la noi iar noi putem urca, pe această punte de pace, până la el. Pe această punte, mereu împreună cu El, și noi trebuie să ajungem până la aproapele nostru, până la cel care are nevoie de noi. Tocmai înjosindu-ne împreună cu Cristos, ne vom înălța până la El și până la Dumnezeu: Dumnezeu este Iubire și de aceea înjosirea, pe care ne-o cere iubirea, este în același timp adevărata înălțare. În acest fel, înjosindu-ne, vom ajunge la înălțime lui Isus Cristos, adevărata înălțime a ființei umane.

După salutul de pace al Domnului urmează două gesturi decisive pentru Rusalii: Domnul vrea ca misiunea sa să continue prin discipoli: „Așa cum Tatăl m-a trimis pe mine, tot la fel și eu vă trimit pe voi” (In 20, 21). După care el suflă asupra lor și spune: „Primiți pe Duhul Sfânt; cărora le veți ierta păcatele vor fi iertate și cărora le veți ține vor fi ținute” (In 20, 23). Domnul suflă asupra discipolilor, și astfel li-l dăruiește pe Duhul Sfânt, Duhul său. Suflarea lui Isus este Duhul Sfânt. Aici recunoaștem înainte de toate o aluzie la relatarea creației omului di Geneză: „luând Domnul Dumnezeu țărână din pământ, a făcut pe om și a suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul ființă vie” (Gen 2, 7). Omul este această creatură misterioasă, care provine în întregime din pământ, dar în care a fost pusă suflarea lui Dumnezeu. Isus suflă asupra apostolilor și le dăruiește, în mod nou, mai măreț, suflarea lui Dumnezeu. În oameni, cu toate limitările lor, există de-acum ceva cu totul nou – suflarea lui Dumnezeu. Viața lui Dumnezeu sălășluiește în noi. Suflarea iubirii sale, a adevărului său și a bunătății sale. În acest fel putem vedea aici și o aluzie la botez și la mir – la această nouă apartenență la Dumnezeu, pe care ne-o oferă Domnul. Textul evangheliei ne invită la aceasta: să trăim mereu în spațiul suflului lui Isus Cristos, să primim viață de la El, așa încât el să inspire în noi viața autentică – viața pe care nici o moarte nu o poate lua. De suflarea sa, de darul Duhului Sfânt, Domnul leagă puterea de a ierta. Am auzit mai devreme că Duhul Sfânt unește, frânge granițele, ne conduce unii spre ceilalți. Forța, care deschide și care face ca Babel să fie depășit, este forța iertării. Isus poate dărui iertarea și puterea de a ierta, pentru că el însuși a suferit consecințele vinovăției și le-a topit în flacăra iubirii sale. Iertarea vine din cruce; ea transformă lumea prin iubirea care se dăruiește. Inima sa deschisă pe cruce este poarta prin care intră în lume harul iertării. Și numai acest har poate transforma lumea și poate clădi pacea.

Dacă facem o comparație între cele două evenimente de la Rusalii, vântul puternic din a cincizecia zi și suflarea lină a lui Isus din seara Paștelui, ne-am putea aminti de contrastul dintre două episoade, care au avut loc pe Sinai și despre care ne vorbește Vechiul Testament. Pe de o parte este vorba de relatarea despre focul, tunetul și vântul, care preced promulgarea celor zece porunci și încheierea legământului (Ex 19 ss); pe de altă parte, relatarea misterioasă a lui Ilie pe muntele Horeb. După evenimentele dramatice de pe muntele Carmel, Ilie fugise din fața furiei lui Ahab și a lui Gezabel. Apoi, urmând porunca lui Dumnezeu, a mers până la muntele Horeb. Darul legământului divin, al credinței în unicul Dumnezeu, părea că dispăruse din Israel. Ilie, într-un fel sau altul, trebuie să reaprindă flacăra credinței de pe muntele lui Dumnezeu și să o readucă în Israel. În acel loc, el experimentează vântul, tunetul și focul. Dar Dumnezeu nu este prezent în toate acestea. Atunci el percepe un murmur dulce și ușor. Iar Dumnezeu îi vorbește din acest suflu lin (1 Regi 19, 11-18). Oare nu este tocmai seara acelui Paște cea care ne învață ce înseamnă aceasta? Oare nu putem vedea aici o prefigurare a slujitorului lui Jahve, despre care Isaia spune: „Nu va striga, nici nu va grăi tare, și în piețe nu se va auzi glasul Lui” (42, 2)? Oare nu în acest fel apare figura umilă a lui Isus ca adevărata revelație prin care Dumnezeu ni se face cunoscut și ne vorbește? Oare nu sunt umilința și bunătatea lui Isus adevărata epifanie a lui Dumnezeu? Ilie, pe muntele Carmel, încercase să combată îndepărtarea de Dumnezeu prin foc și spadă, ucigându-i pe profeții lui Baal. Dar în acest fel nu a putut să restabilească credința. Pe Horeb el trebuie să învețe că Dumnezeu nu este în vânt, nici în cutremur, nici în foc; Ilie trebuie să învețe să perceapă glasul lin al lui Dumnezeu și, astfel, să-l recunoască dinainte pe acela care a învins păcatul nu prin forță ci prin Pătimirea sa; pe acela care, prin suferința sa, ne-a dăruit puterea iertării. Acesta este modul în care Dumnezeu învinge.

Iubiți candidați la preoție! În acest fel mesajul Rusaliilor se adresează acum în mod direct vouă. Scena Rusaliilor din evanghelia după Ioan vorbește despre voi și cu voi. Fiecăruia dintre voi, în mod foarte personal, Domnul îi spune: pace vouă – pace ție! Când Domnul spune acestea, nu dăruiește ceva, ci se dăruiește pe sine. De fapt, el însuși este pacea (Ef 2, 14). În acest salut al Domnului, putem întrezări și o referință la marele mister de credință, la Sfânta Euharistie, în care el ni se dăruiește în mod continuu și, astfel, ne dăruiește adevărata pace. Acest salut se situează în centrul misiunii voastre preoțești: Domnul vă încredințează misterul acestui sacrament. În numele său puteți spune: acesta este trupul meu – acesta este sângele meu. Lăsați-vă atrași tot mereu în Sfânta Euharistie, în comuniunea de viață cu Cristos. Considerați drept centrul fiecărei zile faptul că o puteți celebra cum se cuvine. Îndrumați-i pe oameni tot mereu la acest mister. Ajutați-i, plecând de la ea, să ducă pacea lui Cristos în lume.

Răsună apoi, în evanghelia pe care am ascultat-o mai devreme, un alt cuvânt al celui Înviat: „după cum Tatăl m-a trimis pe mine, tot la fel vă trimit și eu pe voi” (In 20, 21). Cristos spune acest lucru, în mod foarte personal, fiecăruia dintre voi. Prin consacrarea întru preoție voi vă integrați în misiunea apostolilor. Duhul Sfânt este vânt, dar nu este amorf. Este un Duh trimis. Și se manifestă tocmai consacrând misiunea, prin sacramentul preoției, prin care continuă slujirea apostolilor. Prin această slujire, voi sunteți integrați în marea ceată a acelora care, începând de la Rusalii, au primit misiunea apostolică. Voi sunteți integrați în comuniunea prezbiteriului, în comuniune cu Episcopul și cu Succesorul Sfântului Petru, care aici în Roma este și Episcopul vostru. Noi toți suntem integrați în rețeaua ascultării cuvântului lui Cristos, a cuvântului aceluia care ne dăruiește adevărata libertate, deoarece ne conduce în spațiile libere și în orizonturile ample ale adevărului. Tocmai în această legătură comună cu Domnul putem și trebuie să trăim dinamismul Duhului. Așa după cum Domnul a venit de la Tatăl și ne-a dăruit lumină, viață și iubire, tot la fel misiunea trebuie să ne pună în continuu în mișcare, să ne facă neliniștiți, pentru a purta celui care suferă, celui care este în îndoială, și chiar și aceluia care este refractar, bucuria lui Cristos.

În fine, în ea este puterea iertării. Sacramentul pocăinței este una dintre comorile prețioase ale Bisericii, deoarece numai în iertare se împlinește adevărata reînnoire a omenirii. Nimic nu poate fi îmbunătățit în lume, dacă nu este depășit răul. Iar răul poate fi depășit numai prin iertare. Desigur, trebuie să fie o iertare eficace. Dar această iertare ne-o poate da numai Domnul. O iertare care nu îndepărtează răul doar în cuvinte, dar care realmente îl transformă. Acest lucru se poate realiza numai prin suferință și s-a împlinit cu adevărat în iubirea suferindă a lui Cristos, de la care noi primim puterea iertării.

În fine, iubiți candidați la preoție, vă recomand să o iubiți pe Maica Domnului. Faceți asemenea Sfântului Ioan, care a primit-o în lăuntrul inimii sale. Lăsați-vă reînnoiți în continuu de iubirea ei maternă. Învățați de la ea să-l iubiți pe Cristos. Domnul să binecuvânteze drumul vostru preoțesc! Amin.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: Cristina Grigore
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Catholica.ro
Publicarea în original: 15.05.2005
Publicarea pe acest sit: 15.05.2005
Etichete: ,

Lasă un răspuns